Manuela Hărăbor: ”Am fost campioană la irosit clipe”

Celebra actriţă a acceptat să vorbească despre viaţa ei, despre cum a fost şi cum este. Iat-o în prim-plan, dând câteva răspunsuri îndelung aşteptate

Greu de crezut că între actriţe e una care să-şi în­ţeleagă mai bine rolul în care a fost distribuită în viaţă. Greu de crezut că sunt multe roluri mai de­licate, mai minuţioase de jucat, ca cel pe care Ma­nuela Hărăbor îl joacă. Dumnezeu ne distribuie în piesa aceasta, dar ne dă şi posibilitatea de a nu ne mai juca rolurile. De a intra în altele mai conve­nabile. De a ne înfrunta regizorul. De a pierde aşa sensul. Chiar şi de a-l recăpăta la un moment dat. Manuela Hărăbor, despre sens, deci despre viaţă.

”Timpul este o lecţie. Dacă omul nu şi-o asumă, viaţa devine greu de parcurs.”

Cum e prezentul tău?

Manuela Prezentul? Bucurie. Aşa e prezentul. Încerc să elimin tot ce e balast. Îmi dau seama că timpul trece repede, că am irosit atâţia ani pentru nimic. Am clădit doar castele din spumă de săpun. Şi-mi dau seama că nu mai e timp. Singurul lucru bun pe care l-am făcut în viaţă e băiatul meu de 25 de ani. Aici, da. Pot spune că am clădit. În rest, nu-mi mai pierd timpul cu spectacole derizorii, cu cărţi care nu spun nimic şi întâlniri cu orice fel de oameni.

Ai o linişte financiară care să-ţi permită să alegi?

Nu prea. Dar nu-mi fac planuri pe termen lung. Nu ştiu câte zile am pe Pământ, drept pentru care este inutil să fac astfel de planuri. Încerc să iau fiecare zi în parte şi, din puţinul pe care-l am, să pot să-i ofer lui Andrei ceea ce are nevoie şi să pot să am grijă de părinţii mei. Nu ştiu cât vor ţine lucrurile acestea. Un sac are o limită. Poate par inconştientă, dar nu am grija zilei de mâine apă­sătoare. Poate de aici şi bucuria de a trăi şi de a mă trezi dimineaţa. De restul are grijă Dumnezeu.

Dacă viaţa ta ar fi un film, în ce parte a lui ne aflăm?

Ce pot să spun acum, la aproape 48 de ani? Nu sunt la prolog, cred că nici la cuprins. Poate unde­va spre apus. Câte zile dă Dumnezeu omului?

În Biblie spune că 70 de ani.

Atunci am depăşit de mult jumătate. De aceea realizez cât de scurtă a devenit viaţa. Din punctul meu de vedere, am fost campioană la irosit clipe.

E mai rar. O femeie frumoasă care-şi asumă trecerea anilor.

De nişte ani încoace am grijă ce cărţi deschid şi citesc. Timpul este o lecţie. Dacă omul nu şi-o asu­mă, viaţa devine greu de parcurs. Trebuie să ne asumăm finalul vieţii. Să înţelegem că viaţa trece. Toţi sfinţii părinţi ne învaţă că, dacă am conştien­tiza că putem fi oricând în ultima zi de pe Pământ, lumea ar arăta altfel. Aici e câştigul celui întune­cat, te convinge că ai multă viaţă înainte.

Din perioada anilor irosiţi, de ce ţi-e, totuşi, dor?

Nu-mi e dor de nimic. Şi nu-mi pare rău, totuşi, de ce am făcut, pentru că toate m-au clădit. Au fost cărămizi şi încercări lăsate de Dumnezeu din dragoste, ca eu să-mi revin. Vorbeam despre sme­renie şi celebritate înainte să începem. Smerenia e termen slavon, înseamnă revenire la starea ini­ţială. Nu înseamnă traducerea pe care o dăm azi.

De ce ai devenit actriţă?

Aici am deschis ochii. La trei ani filmam în Vero­nica. Tata lucra la Buftea, nici n-am văzut altceva. A fost o slavă deşartă. Îmi aduc aminte premiera cu Veronica la Cinema Patria. La sfârşitul filmu­lui, defilam 20 de copii şi oamenii ne aplaudau. Îmi aduc aminte de sentimentul în care eram mai cu moţ. Îmi aduc aminte de admiraţia cu care mă priveau copiii. Mândria intră de la început. Pro­babil, în anii de început, singurul sentiment care m-a mânat spre meseria asta a fost mândria.

Când ţi-a fost cel mai greu să fii actriţă?

Când am conştientizat că ceea ce spun are un efect atât de mare în minţile oamenilor. Când mi-am dat seama de responsabilitatea de a fi în faţa publicului. Când mi-am dat seama că am să dau so­coteală de lucrul acesta. A fost momentul în care l-am cunoscut pe părintele Valerian, fostul actor Dragoş Pâslaru. El, pentru noi, actorii, e un păstor foarte bun. Ne-a pus această întrebare şi ne-a lăsat să răspundem: „De ce facem meseria asta?“.

Care a fost cel mai greu rol dintre toate?

Pădureanca. A fost complex şi venit într-o peri­oadă în care habar n-aveam nici cum se face, nici de ce. Atunci am fost ajutată de Cel de sus, pentru că mă depăşea din toate punctele de vedere.

Au jucat actori mari acolo. Rebengiuc, Dorel Vişan.

Adrian Pintea şi Şerban Ionescu. Numele aces­tea m-au ridicat cumva.

Dintre toţi actorii mari cu care ai jucat, care te-a învăţat cele mai multe?

Cel mai bun pedagog a fost Adrian Pintea. Mi-aduc aminte una dintre lecţiile lui importante: să învăţ să tac. Să ştiu să transmit şi tăcând.

Dintre cele pe care oamenii le înţeleg mai greu la tine, după asumarea nonşalantă a vârstei e înţelegerea diferită a situaţiei băiatului tău. E mai greu de înţeles seninătatea cu care trăieşti în cadrul acesta.

Seninătatea vine când te laşi în mâna lui Dum­nezeu. Nu e un merit. E o deschidere către lumi­nă, către Dumnezeu.

Unele mame cu copii cu problema pe care o are Andrei trăiesc o dramă.

Când spui că iubeşti pe cineva, şi aici vorbim de copil, îl iubeşti aşa cum e. Dragostea e necon­diţionată. Tot ce vine de la persoana iubită, că e în putinţă sau nu prea, că are un diagnostic sau nu, le primeşti. Lucrurile acestea vin către tine să clădească ceva. Dacă nu clă­desc nimic, pune-ţi o întrebare. Înseamnă că undeva înăuntrul tău e ceva în neregulă. De la pri­mii ani cu Andrei până acum, ţin minte doar momentele de bucu­rie. Şi erau într-o perioadă în care el nu vorbea, era agitat, nu aveam un diagnostic clar şi din perioada aceea identific momentele în care am fost super­fericită. Momentele de bucurie. Şi-mi dau seama că dacă eu cu ele am rămas, înseamnă că acelea au fost cele adevărate. De aici vine bucuria. Când mă încred fără făţărnicie în dragostea lui Dum­nezeu, asta se resfrânge asupra întregii mele familii. Ştiu cât m-a ajutat când n-am ştiut ce e de făcut. Când mergeam într-o direcţie greşită. Conştientizez ajutorul. Aşa a ajuns Andrei să se trezească în fiecare dimineaţă cu zâmbetul până la urechi şi să-i sclipească ochii ca stelele, pentru ca apoi să se culce la fel de bucuros.

Se spune despre copii că moştenesc şi din greşelile părinţilor.

Cu toţii moştenim.

Are legătură cu vreo greşeală făcută?

Asta doar Dumnezeu poate să ştie. Eu nu pot da astfel de verdicte. Poate să fie, fiind un copil care se naşte în afara unei relaţii binecuvânta­te de Dumnezeu. Orice se poate întâmpla. Spun asta toţi Sfinţii Părinţi. Dar, în acelaşi timp, pot spune că Dumnezeu, cunoscând fiecare om şi parcursul pe care-l are de făcut, ştie ce să-i dea ca să-l ridice. Din toate învăţămintele acestea iau lucrul acesta: ştiu că fără crucea aceasta, şansa mea de recuperare ar fi fost mult mai mică. De aceea eu mi-o asum şi-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta. Dacă nu am fost mai vrednică de-atât, ce să fac?

Crezi că e un motiv pentru care Dumnezeu nu îngăduie să apară în viaţa ta un om care să te sprijine în asta?

Fiecare are crucea lui. Tu o ai pe-a ta, soţia ta pe a ei şi împreună duceţi alta.

Mă uit la ştirile despre tine. Manuela s-a despărţit de cutare, Manuela şi pensia alimentară şi tot aşa. Se scrie ca şi cum ai fi tot timpul într-o problemă. Or eu, când ne vedem, întâlnesc un om fericit.

Astea sunt titluri de ziare şi asta rămân titluri de ziare. Ce să fac, să mă lupt cu titlurile? Am lucruri mai bune de făcut.

Când ai devenit fericită?

Când l-am cunoscut pe Dumnezeu. Atunci am înţeles că viaţa mea e un dar. Că tot ceea ce mi-a dat este spre bine. Şi că depinde de mine să păstrez bucuria.

foto: Zoltan Lorencz/ revista vip; dorin constanda; make-up: Ann Beauty Salon, Hairstyle: Kosmin Barbu; mulŢumim restaurantului the harbour, piaŢa amzei 10-22.