Mihai Bobonete: „Am dus o luptă de a nu mai fi prost şi urâcios“

M-a ameninţat înainte de interviu că a reuşit în viaţă fiind sincer. Şi acum, după interviu, îl cred. E dintre cei mai autentici oameni care ne înso­ţesc în viaţă. Ba de la televizor, ba de prin afişele din tot oraşul, ba din vreo reclamă. O să fiu şi eu cinstit cu el. Îl urmăresc de mult. N-am crezut în succesul lui. Nici în talentul său. Şi mai recunosc ceva: am greşit. La interviu m-am predat. E dintre cei pe mâna căruia putem să lăsăm cu încredere umorul acestei ţări.

Ai avut impresia vreodată că mergi la serviciu?

Mihai Am tot timpul impresia că merg la servi­ciu. Ce-ai, mă, păi cum? Gândeşte-te că la filmări plec la 05:45 de acasă. Deci nu pleacă femeile la Apaca la ora la care plec eu la Fierbinţi. Acesta mi se pare serviciul, ţinând cont că fac asta de şase ani, cinci luni pe an. Dar şi aici, la Cafe Deko, vin de joi până sâmbătă. Imaginează-ţi ce înseamnă să trec prin mulţimea asta care stă relaxată în Centrul Vechi.

Şi care sper că te recunoaşte.

Acum mai puţin, că-mi iau şi eu şepci cum am văzut la Brad Pitt.

Şi mai zici că n-avem vedete.

Vedetă ca să fii, trebuie să întruneşti mai multe lucuri. Eu accept greu termenul. De exemplu, din bun simţ pentru cei care au făcut o şcoală de ac­torie, nu mă intitulez actor.

Întorcându-mă la Las Fierbinţi. Mai şi improvizaţi?

Nu. E un text scris de Mimi Brănescu şi de câte ori am improvizat am avut probleme, adică ne-a sunat şi ne-a certat.

Te întreb pentru că personajul tău din serial îţi e foarte propriu.

Mimi ne ştie, scrie textul cumva pe felul nostru de a fi. Ne ştie pe toţi, suntem aşa, ca şi copiii lui. Şi noi, gândeşte-te, suntem la sezonul 9. Am făcut peste 100 de episoade, ne ştim foarte bine cu toţii, noi între noi. E mai uşor.

Înţeleg că tu chiar ai condus un local în urmă cu mulţi ani.

Da, tata a avut o cârciumă la ţară zece ani, la Giurgeni. Şi mergea bine, nu era autostrada şi tra­ficul spre mare trecea pe acolo. Era în mijlocul co­munei şi veneau toate personajele din serial. Ele există în toate satele.

Ai avut vreodată în drumul acesta al tău senzaţia că nu ies lucrurile? Că nu eşti pe drumul pe care trebuie să fii?

La început a fost mai greu, dar, undeva prin 2008, 2009, deja făceam stand-up şi mergea. Suc­cesul însă a venit după ce am făcut o chestie. Am pus pe hârtie planul, din punctul A în punctul B. Se termină undeva prin anul 2020. Are un grafic la care se urmăresc tot felul de factori.

Şi cum ţi-a venit să faci aşa ceva?

Se născuse primul meu copil şi n-aveam ce să mâncăm. Mă saluta lumea pe stradă, că mai ju­cam prin tot felul de seriale. Unde aveau nevoie de veioze pe mine mă luau. În afară de faptul că mă cunoştea lumea pe stradă, acasă salamul îl tăiam pe lung. Atunci a trebuit să dezvolt planul acesta cu mintea mea. Dar nu-ţi spun mai multe pentru că la un moment dat o să vreau să pre­dau la facultate un plan al succesului bine pus la punct. Acum sunt peste grafice. Trebuie să mai dau înapoi şi d-aia şi plec mult prin vacanţe.

Râsul de la cine l-ai învăţat?

De la Amza Pelea, că sunt din Craiova. Ai mei ascultau întruna. Şi de la bunicii mei, bunicii din partea mamei.

Erai cel mai amuzant din gaşca ta?

Niciodată n-am fost. Nici la Craiova, nici la Giurgeni. Eram nerod, dar nu atât de nerod încât să fiu şi amuzant. Aveam prieteni mai amuzanţi ca mine. Focă şi Nicolici şi acum, când mă întâl­nesc cu ei, râd îngrozitor.

Şi nu se enervează că tu câştigi atâţia bani din ceea ce ei ar face mai bine?

Ba da. Dar ei au ales: unu să fie executor, altul avocat prin Barou şi tot aşa. Eu acum am buletin de Bucureşti, sector 1. Înnebunesc când îl mai aud pe câte unul din sectorul 2. Ce să le fac?! (râde)

Îmi place că şi prietenii îi ai pe termen lung. Înţeleg că şi soţia o ai tot aşa, de vreo 20 de ani.

Păi, la soţii e mai bine aşa. E ca la maşini, nu ştii câţi kilometri are. Că-ţi zice că are 30.000 de kilometri, dar nu ştii dacă a umblat la ea. Eu am luat model nou, din fabrică, zero kilometri. Model prototip.

Şi e interesant că ea a asistat la tot desfăşurătorul acesta al tău. De la băiatul care avea o idee, la cel căruia nu-i ieşea, apoi cel care punea planul pe hârtie. Şi până la cel de azi, care dă interviuri pentru reviste importante.

Eu, fără Cătălina, n-aş fi putut să reuşesc în viaţa asta. E clară treaba. Nu vreau să intru în clişee d-astea, cu femeia din spatele bărbatului de succes. Că de obicei e invers, dacă stă femeia în spatele tău nu iese mare lucru (

). Cătălina m-a ajutat foarte mult. Ea creşte copiii, se ocupă de ce înseamnă acasă. Mi-a dat putere şi curaj şi pentru asta îi mulţumesc.

Nu ţi-a zis niciodată: „Hai să facem o treabă serioasă, să terminăm cu glumele!“?

Nu. Cătălina o singură dată a zis ceva în derâ­dere despre meseria asta de comedian şi m-am supărat foarte rău. Două săptămâni n-am vorbit. A zis că nu e mare lucru să fac oamenii să râdă.

Foto: Cosmin Gogu

Citeşte restul interviului în noul număr al revistei OK!, de azi la chioşcuri!