Ştefan & Anca Lungu: ”Suntem unul, nu suntem doi”

De regulă, ai în faţă imagini idilice, imagini pe care cei a căror poveste o spun interviurile vor să le lase în urmă. Şi apreciez talentul acesta al lor. Fiecare se prezintă în public în vari­anta promoţională. Talentul răspunsurilor e să ascundă, al întrebărilor, să descopere. Dar pe oamenii aceştia trei îi cred. Ştefan, Anca şi Natalia Lungu. Cred că sunt cine povestesc că sunt. El îi zice ei Ancuţa, iar ea îi spune lui, cu seriozitate, Ştefan. Natalia strigă prin casă festiv: „Na Ti!”. E o poveste frumoasă, care tre­ce printr-un moment delicat. Dar şi ele, mo­mentele delicate, fac parte din viaţă. Viaţa e delicată. Şi nu sunt mulţi cei care înţeleg ce înseamnă să te bucuri de ea. Eu vi-i prezint pe doi dintre ei.

Ce nu se ştie din felul în care a început povestea voastră?

Ştefan: E o poveste cu final frumos.

Stai, că încă nu e finalul!

Anca (râde): E o poveste fără final.

Ştefan: Ce se ştie e că a început pe Facebook şi s-a terminat în vreo trei ţări. Ce nu se ştie e că a început într-o campanie electorală. Eram atunci implicat în campania prezidenţială, eu ocupându-mă şi lucrând în publicitate. Sin­gurul lucru frumos care mi s-a întâmplat în perioada aceea a fost că am primit o cerere de prietenie pe Facebook din partea Ancuţei.

Credeam că de căsătorie.

Ştefan: (

) Nu, nu!

Versiunea coincide sau ai alt început?

Anca: Da, eu i-am trimis o cerere de prietenie. L-am adăugat pentru că mi-a plăcut chipul lui, pur şi simplu.

Ştefan: Eu cred că aşa s-au aranjat astrele. Ăsta a fost debutul poveştii, putea să se întâmple şi altfel. Cred că s-ar fi produs şi dacă, în loc să fiu în campanie electorală, eram în Statele Unite, când am avut probabil cea mai mare oportuni­tate din viaţa mea. S-ar fi întâmplat oricum.

Dar s-a petrecut cam târziu.

Ştefan: Eu cred că s-a întâmplat exact când tre­buia, pentru că la început bărbaţii sunt foarte imaturi. Eu aşa eram. Şi destul de instabil emo­ţional.

Aveai şi o relaţie celebră atunci.

Ştefan: Nu ştiu cât era de celebră, cât mai ales era o relaţie din care ieşeam. Lumea nu ştia.

Le încurc. Era cu Malvina sau cu Albertina?

Ştefan: Cu Albertina. Ieşeam din rela­ţia aceea, Anca ieşea din relaţia ei şi deci ambii eram liberi. Nu ne-am grăbit să rezolvăm formalităţi­le şi de aici o serie întreagă de controverse. Probabil e şi vina mea pentru că nu am dat la momentul oportun explica­ţiile.

Adică a părut cumva că pentru Anca te-ai despărţit de Albertina. Sau, în fine, datorită, nu din cauza.

Ştefan: Da, lucrurile cu ea se terminaseră în urmă cu un an.

Şi atunci te întreb de la obraz, Ştefan.

Ştefan: Te rog!

A fost greu de cucerit Anca?

Ştefan: După, a fost foarte greu. Ea făcuse un prim pas, doar că să-ţi spun ce mi-a făcut după. Spiritul ei, extrem de aprig…

Anca: Am şi faţă de om aprig.

Ştefan (

): Când am văzut-o pe Facebook, fată drăguţă să mă adauge, trebuie să fie o glumă.

Anca (

): Am fost o glumă bună.

Ştefan: Până să-mi demonstrez eu capabili­tăţile, ea m-a căutat pe Google. Unde păream însurat. Şi mi-a transmis că a greşit, dar să ră­mânem strict prieteni virtuali. Am tot încercat să-i explic. Că stai, că nu mai este. Că am rămas doar prieteni. Nimic! I-am dat 1.000 de mesaje. Ea, nimic. Era ca o cetate asediată.

S-o lămurim: practic, intraseşi şi tu în campanie electorală.

Ştefan (

): Da! Doar că eram unicul partid candidat. Pe 14 decembrie era şi ziua mea, m-am aşteptat să-mi spună „La mulţi ani“. Ni­mic! Eu continuam să-i dau mesaje.

Ce părere aveai despre această situaţie a mesajelor?

Anca: Un obsedat!

Să nu influenţăm instanţa.

Anca: Sincer? Îmi părea rău de faptul că nu era o relaţie care să continue.

Mi se pare şi o strategie defectuoasă, să pari un om disperat.

Anca: Era foarte insistent.

Asta în primele zece mesaje. Apoi devine ceva disperat.

Ştefan (

): Cred că au fost 400 de mesaje, dar erau creative.

Anca: Pe undeva Radu are dreptate. Să ştii că decăzuseşi uşor în ochii mei.

Ştefan: M-am oprit din proprie iniţiativă. Doar că, de Sfântul Ştefan, inexplicabil mi-a trimis un „La mulţi ani!“. Sec.

Acum, te întreb şi eu sec. De ce, Anca?

Anca: N-am un răspuns. Să întreb Divinitatea. Eram acasă la Suceava, la părinţii mei.

Ştefan: Acolo eşti mai aproape de Dumnezeu, sunt multe biserici.

Anca: Ştii cum e de Crăciun, primeşti multe mesaje de la foarte mulţi oameni. Eu primisem multe mesaje de la un singur om. (

) Îmi pă­rea rău de el. Mă gândeam că poate se simţea singur, dacă mi-a dat atâtea. De-aia i-am zis: „La mulţi ani!“.

Ştefan: După aceea, linişte până de Revelion. Eram singur acasă. Lucram pe calculator.

Anca: Şi eu lucram. Prezentam ştiri din sport la vremea aceea. Programul meu era până la 10 şi jumătate. Aveam messengerul deschis. Iar, din toată lista mea, un singur prieten era online: Ştefan! (

) Ceea ce mi-a stârnit curi­ozitatea. De ce stă omul acesta pe messenger în noaptea de Revelion? L-am întrebat de ce n-a plecat la petrecere.

Practic, într-un demers jurnalistic.

Anca (

): El a început cu explicaţii care mi-au părut penibile. Mi-a spus că e singur, că e trist, că nici n-are ce să mănânce. Am râs. Le-am arătat celor care erau în jurul meu şi ştiau povestea. Şi am ajuns împreună la o concluzie: să-l invităm în seara de Revelion la mine în garsonieră, unde or­ganizam un soi de petrecere. Patru fete singure. Dacă o să vină e clar că nu mai are nicio relaţie cu persoana respectivă. N-ar fi putut să-i spună: „Am puţină treabă în noaptea de Revelion, ne ve­dem la anu’!“. A fost un test. A răspuns din prima. În zece minute a apărut cu trei găleţi de tranda­firi albi. Aşa am petrecut atunci Revelionul.

Dăm curs unui tip de atitudine greşită. Mulţi se vor gândi: „Uite, trebuie să insistăm!“

Anca (

): Insista măgulitor.

Poate de-aia te-au şi angajat să faci campanii electorale. Văzând acest succes.

Ştefan (

): Habar n-au avut cei cu care lu­cram. A doua zi m-am trezit acasă cu un zâmbet larg. Am sunat-o şi ea mi-a răspuns cu o voce oficială că mare lucru nu s-a schimbat. Că tot căsătorit figurez.

Anca: Ca să nu mai povestim toate detaliile, ide­ea este că a fost o perioadă în care am fost mai mult prieteni, până când şi-a rezolvat problema. Chiar dacă nu mai era nimic între ei.

Remarci că tot timpul ai o problemă pe care trebuie s-o rezolvi?

Ştefan: Da, toată viaţa am. Prima mea problemă a fost să plec din Câmpina, unde m-am născut.

Pe asta în care eşti acum o rezolvi?

Ştefan: La un moment dat, da. Toate lucrurile în viaţă se rezolvă. Ştii ce se întâmplă? Întotdeau­na am rezolvat problemele singur. Acum am cea mai puternică oaste lângă mine. Fetele mele!

Ce-a fost cel mai greu în seara în care Ştefan era arestat?

Anca: Cu foarte puţin timp înainte, colegul meu, Daniel Osmanovici, bătuse un record. A stat 37 de ore în emisie fără oprire. Mi s-a părut incre­dibil. Eu n-am reuşit niciodată să stau 24 de ore trează. După seara respectivă, am numărat 53 de ore în care nu am închis un ochi. Şi nici nu mi-a fost somn. Atât de multă adrenalină a fost. Până când s-a întors Ştefan acasă, n-am dormit nici un minut. Dar să ştii că am fost foarte pu­ternică. N-am vărsat o lacrimă. Aveam încrede­re că se va termina bine. Ştiam ce fel de om e Ştefan, că nu poate face un rău intenţionat.

Te-ai gândit la ai tăi în noaptea aceea?

Ştefan: Doar la ei. Sunt puţine cele la care ţin. N-am o relaţie cu lucrurile fizice, pot să pierd tot şi s-o iau de la capăt. Fără oameni, însă, îmi e foarte greu. Imaginile care mi-au rămas în min­te şi stau acolo sunt urâte. Nu m-am gândit vre­odată c-o să văd un bocanc de jandarm lângă un copil de şapte luni. Ai sentimentul acela că eşti mărunt şi că n-ai ce să faci pentru familia ta.

Ce te-a marcat mai tare din imaginile acelea, Anca?

Anca: În primul rând, că m-am trezit cu ei la uşă. Eram cu Natalia în braţe, copil de şapte luni. M-am gândit că au greşit adresa.

Aş fi luat în calcul şi că e o farsă.

Anca: Nu ştiu. Tremuram şi copilul plângea în braţele mele. Apoi oameni cu măşti pe faţă se uitau în albumele noastre de familie. Nu înţele­geam de ce. Tot un om cu masca pe figură stătea lângă mine cât alăptam copilul. Nu-mi era clar cu ce greşisem.

Ştefan: Casa fiind goală, un pic mai goală ca acum.

Anca: Noi dormeam pe o saltea atunci. Ne muta­sem aici şi n-am mai avut bani să mobilăm casa. Nici n-aveam mare lucru în casă, de-aia s-au uitat pe reviste şi albume cu poze.

Sper că pe revista OK!.

Ştefan (

): Le-a luat pe toate la rând, stai liniştit.

Anca: Aşteptarea a fost cea mai grea. Să stai atâ­tea ore fără să ştii nimic. De ce şi cum se va înche­ia. Când l-am văzut iar acasă, au trecut toate. Am ştiut că, indiferent cum se va sfârşi, o să trecem peste.

Şi dacă se va sfârşi rău?

Ştefan: Ce înseamnă rău?

Închisoare.

Anca: Nu e nici primul, nici ultimul om care tre­ce prin asta. Suntem alături de el. Ştefan rămâne acelaşi om bun. Acelaşi om de care m-am îndră­gostit, acelaşi om care nu mi-a greşit vreodată cu nimic. S-a întâmplat să fie într-o conjunctură urâ­tă, în acest sistem în care oricine luat din sistemul acesta poate ajunge în aceeaşi situaţie.

Cine ţi-a fost alături atunci?

Anca: Foarte mulţi oameni. Chiar în seara aceea m-am trezit acasă cu vreo 15 persoane.

Sper că tot mascaţi.

Anca: (

) Nu, erau prieteni.

Ştiu, dar speram să fi venit şi ei mascaţi.

Anca: În momentul acela mi-am dat seama că nu suntem singuri. Că, indiferent ce se va întâmpla, avem mulţi oameni în jurul nostru. Chiar râdeam cu ei şi le-am zis: „Vedeţi că sunt paparazzi, or să spună că am dat petrecere că a plecat Ştefan de acasă“. (

) În fine, am preferat să nu rămân acasă. Am plecat cu Natalia la naşii noştri. Au avut grijă de noi. Colegii de la Observator Antena 1 au fost toţi alături de mine. Mi-am dat seama că, pe lângă fa­milia de acasă, mai am una şi la muncă. Serios. Nu mă aşteptam să-mi fie atât de aproape.

Ştefan: Pe mine nu m-a marcat că am stat în arest la domiciliu, ci faptul că, având această pecete asupra capului, nu m-a mai băgat nimeni în sea­mă, am pierdut 90% din contracte.

A fost un test pentru relaţia voastră?

Testul e atunci când nu eşti sigur de omul de lângă tine. N-am nevoie de teste în relaţia cu Ancuţa. Suntem unul, nu suntem doi.

De ce oi fi fost tu aşa norocos?

Nu ştiu. Dumnezeu e sus şi mă iubeşte. Nu cred să fi fost un lucru cu răutate.

Anca: E un om care nu a făcut rău nimănui, nicio­dată. Asta o ştiu toţi cei care l-au cunoscut.

În lumea asta, n-au succes oamenii care n-au făcut rău.

El este în situaţia asta pentru că a vrut să ajute un prieten. Unul care a venit la el cu o po­veste foarte emoţionantă. Că are mulţi angajaţi, iar firma lui a făcut nişte lucrări pe care ministerul unde lucra Ştefan nu le mai deconta.

În afara de asta, care să fi fost cel mai greu lucru de trecut în relaţia voastră?

N-au fost. Închipuie-ţi că este omul cu care eu, din seara aceea de Revelion şi până acum, nu m-am certat o dată.

Nu! Ştefan este cel datorită căruia nu ne-am certat niciodată. Eu aş fi capabilă să mă cert, dar nu am cum cu el. Dacă încerc să-i reproşez ceva, îmi zice: „Da, iubita mea, am greşit. Îmi pare rău“. Momente grele? Să ştii că a fost un moment greu la început, când ne-am cunoscut, poate acela a fost momentul greu, cel al divorţului lui Ştefan. Când s-a aflat despre relaţia noastră şi toată lumea dă­dea cumva vina pe mine. Atunci m-am gândit că n-are sens să explic tot ce am povestit acum. Că orice aş fi zis s-ar fi vorbit.

Bun. Şi cel mai frumos moment?

Cred că naşterea Nataliei. Însemnând prima oară când am luat-o în braţe şi am pus-o la sân. Pentru că s-a născut prematur şi a trebuit să stea într-un incubator câteva zile. Abia a treia zi am primit-o în braţe. Acela a fost cel mai frumos mo­ment.

Şi înainte să se nască. Pentru că noi am luat decizia să construim casa aceasta pentru Natalia. Cu toate că nu ştiam când sau dacă o să putem să avem un copil. Dar ne-am pregătit. Am crezut că am ajuns la momentul de maturitate în care să putem să întemeiem şi o familie. Acestea au fost momentele frumoase.

Ca să mă întorc de unde am plecat, poate că dacă ai fi cunoscut-o mai devreme pe Anca, n-ai fi apreciat-o atât. Poate n-ai fi fost pregătit pentru ea.

Sigur n-aş fi fost.

De-asta spune şi el mereu: ne-am întâlnit când trebuia să ne întâlnim. Când ne-am dat sea­ma ce vrem, de fapt, de la viaţa aceasta.

Un bărbat trebuie să-şi epuizeze prostiile. O mare parte dintre lucrurile pe care le facem noi, ca bărbaţi, sunt prostii. N-au nicio justificare.

Hai să nu jignim!

(

) Cred că trebuie să le epuizăm. Eu le-am făcut cam pe toate.

Ce mai rămâne de făcut, Ştefane?

Acum? Să pot să zâmbesc iar cu adevărat. Eram genul care zâmbea des. Asta am pierdut în ultimele nouă luni. Am pierdut zâmbetul. N-am fost niciodată un om morocănos şi n-am ţinut supărare.

În perioada asta, cum a fost Anca cu zâmbetul?

E cel mai puternic om pe care l-am cu­noscut. Dacă eram în locul ei, cedam psihic. Să-l am pe nebun acasă deprimat nouă luni de zile o luam razna. Ştii cum este ca femeia de lângă tine să te îmbărbăteze, pe tine, ca bărbat, zi de zi? După ce am plecat de la firma de publicitate pe care am condus-o, doi ani de zile am muncit non-stop. Mi-am luat un an în care s-o concepem pe Natalia şi să avem grijă de noi. Doi ani de zile am muncit la proiecte, pentru mine. În februa­rie aveam contracte de 350.000 de euro, pe care urma să le semnez. Într-o zi am pierdut tot.

Anca!

Da.

Dacă vom face încă un interviu peste zece ani, cum ţi-ar plăcea să sune? Cum să fie viaţa atunci?

La fel ca acum. Rămânem la fel de fericiţi împreună. Ce e în jurul nostru – şi-ţi povestea Ştefan – mai puţin contează. Noi suntem fericţi. Toată lumea are probleme.

Barometrul meu de sănătate e faptul că mă trezesc dimineaţa şi o văd pe Anca zâmbind. Atunci înţeleg că mă iubeşte. Dacă o văd pe Anca zâmbind şi pe Natalia spunând prin casă „Na-ti!“, la revedere!

Şi dacă Anca, după ce zâmbeşte, cu talentul ei în bucătărie…

Mai face şi o clătită!

M-a dat pe spate. Tot ce vezi în jur nu iei cu tine. Ce ai în suflet iei cu siguranţă.

foto: sorin stana