Exclusiv! Nadia Comăneci, la aniversare: "Sunt mândră că pot fi un simbol"

21 iulie 1976, Montreal, Canada

Sau prima gimnastă de nota zece. De fapt, gimnastica se poate împărţi în trei ere - înainte, în timpul şi după Nadia, a doua fiind cea mai spectaculoasă pentru norocoşii care i-au fost contemporani. Nadia a rememorat pentru OK! clipe importante din destinul ei de aur, în acest material aniversar, iar noi ne-am simţit onoraţi să-i spunem, în direct, „La mulţi ani!“

Chiar nu trebuie să fii un expert sau să fi urmărit prea multe concursuri de profil pentru a-ţi da seama cât de magică a fost Nadia, cu ce uşurinţă şi naturaţele zburda pe bârnă sau la paralele şi câtă eleganţă punea în mişcările alea în aceeaşi măsură de precise. Pe 12 noiembrie, iconul sportului românesc a împlinit 54 de ani, dar chiar şi-aşa, la aproape 40 de ani de la momentul Montréal, atunci când sportiva noastră a „stricat“ tabela de marcaj, Nadia nu şi-a pierdut agilitatea.

Chiar aşa, ar mai putea Nadia noastră să mai execute, astăzi, ceva dintr-un exerciţiu de gimnastică de ieri? „Un exerciţiu nu pot să spun că aş putea să mai fac, în sensul unuia competiţional. Dacă vorbim de anumite elemente din gimnastică, atunci da, încă mai pot executa unele dintre ele. Fac zilnic mişcare şi asta m-a ajutat să-mi păstrez elasticitatea şi forma fizica. Uneori, la unele întâlniri, mai fac câteva mişcări demonstrative şi mă bucură de fiecare dată reacţia publicului“, ne-a dezvăluit campioana.

Născută într-o Românie cât se poate de comunistă, în fostul municipiu Gheorghe Gheorghiu-Dej, actualul orăşel Oneşti, Nadia avea să fie descoperită, la doar şase ani, de cel cu care mulţi au scris, peste ani, că a dezvoltat o relaţie love/hate, celebrul antrenor Béla Károlyi.

Cu toate acestea, Nadia are numai amintiri plăcute despre începuturile sale, inclusiv despre exigenţa antrenorilor principali. „Am avut o relaţie normală cu antrenorii mei şi în continuare am o relaţie corectă. Atunci când faci sport de performanţă trebuie să faci sacrificii, să depui mai mult efort pentru a obţine rezultate, asa este în orice sport. Trebuie ca cineva să te forţeze să-ţi depăşeşti limitele să ieşi din zona de confort, doar aşa poţi să obţii rezultate. Eu am avut norocul să înţeleg asta şi astfel să devin un bun sportiv. Sunt momente în care nu mai poţi, momente în care crezi că antrenorii sunt prea duri, dar un sportiv care vrea performanţă înţelege şi trece repede peste astfel de momente, ştie că doar prin muncă poate reuşi, că nu poate concura altcineva pentru el şi apoi el să-şi asume succesul.“

Mai mult, fosta mare gimnastă vorbeşte cu drag şi despre cantonamentele acelea despre care s-a scris, de multe ori, că ar fi fost inumane şi că le-ar fi îngrădit micuţelor sportive libertatea. Regrete? „Nu, eu am fost chiar privilegiată, prin practicarea gimnasticii am avut multe avantaje în comparaţie cu ceilalţi copii din generaţia mea: am avut nişte colege şi prietene extraordinare, am călătorit mult şi am văzut ţări pe care, altfel, nu le puteam vedea şi gimnastica m-a făcut ceea ce sunt astăzi. Au fost momente de supărare, de frustrare, dar erau specifice unui copil şi îmi treceau repede, însă regrete nu am avut niciodată.“

Până una, alta, putem spune că românul de origine maghiară i-a pavat Nadiei drumul spre victorie, astfel încât, la doar 13 ani, în prima ei competiţie internaţională din anul 1975, avea s-o detroneze chiar pe regina rusă Lyudmila Turishcheva, de cinci ori campioană europeană. Se întâmpla la Skien, în Norvegia, unde micuţa Nadia a câştigat patru medalii de aur şi una de argint.

Un an mai târziu, câştiga a altă competiţie importantă, American Cup, organizată la New York, acolo unde avea să fie prima gimnastă căreia îi reuşeşte dublul salt înapoi de pe o bară pe altă, la paralele.

Dar tot ceea ce a cunoscut gimnastica până la Nadia s-a schimbat pe 18 iulie 1976, la Jocurile Olimpice de la Montréal, acolo unde fetiţa aceea de doar 14 ani, cu codiţe şi mină reţinută, a obţinut prima notă de 10 din istoria competiţiei, la gimnastică. Nici tabela electronică nu era pregătită pentru asta, căci a afişat, spre stupoarea generală, nota 1.00. Nu era concepută pentru a arăta nota maximă. O stea se năştea, şi încă una care a obţinut de şapte ori scorul perfect, câştigând trei medalii de aur, la individual compus, bârnă şi paralele, o medalie de argint cu echipa şi una de bronz, la sol.

Nadia Comaneci, 14 ani, şi primul ei 10

„Am fost sigură că voi câştiga titlul olimpic. Nu am sărbătorit victoria. În seara aceea abia aşteptam să mă culc“, avea să declare proaspăta campioană olimpică, după competiţie. „Nadia nu-şi exterioriza niciodată emoţiile. Era o fire solitară, diferită de celelalte fete ale echipei. Dar în acea zi am văzut un zâmbet în ochii ei“, îşi aminteşte şi antrenorul de atunci al echipei României, Béla Károlyi, citat de revista „Historia“.

Întoarsă în România comunistă, Nadia era desemnată eroină a muncii socialiste, un titlu care azi sună sumbru şi de tristă amintire, dar pentru comunişti era mare lucru. Gimnasta noastră începea să crească, iar în anii următori rezultatele nu le-au mai egalat pe cele din Canada. În 1978, a reuşit un loc patru la campionatele mondiale, pentru ca, în 1979, să stea mai mult pe bară din cauza unei infecţii la o mână.

Să fi clacat din cauza antrenamentelor acelea dure şi repetitive? Nici vorbă, aşa cum chiar Nadia ne confirmă azi. „Atunci cand vrei să faci performanţă, antrenamentele sunt lungi şi intense, pentru că rezultatele vin doar prin dedicaţie şi multă muncă. Poate că noi nu aveam atât de multe elemente care să ne poată distrage atenţia spre alte activităţi, iar sportul şi lumea din sala de gimnastică era universul nostru şi de joacă, şi de prietenii, şi de mândrie.“

Dar a venit teribilul moment din 1980, atunci când sovieticii au găzduit singura ediţie comunistă din istoria Jocurilor Olimpice. Nu se făcea ca rivala experimentatelor gimnaste ruse să câştige iar titlul la individual compus şi nici nu s-a întâmplat asta. Retrogradarea ei pe locul second a fost considerată cea mai mare nedreptate din istoria gimnasticii, lucru declarat chiar şi de comentatorul de atunci al competiţiei, Cristian Ţopescu. „Nadia Comăneci a concurat admirabil la individual compus, unde i-a fost pur şi simplu furată medalia olimpică de aur.“

Nu ştim dacă cele două medalii olimpice de aur, la bârnă şi la sol, au compensat îndeajuns pentru pierderea Nadiei. Tindem să credem că nu, căci un an mai târziu, Zeiţa de la Montreal părăsea arena la doar 20 de ani, lăsând Panteonul gimnasticii prea sărac.

A urmat o perioadă grea pentru fosta gimnastă, spionată încontinuu de Securitate, deoarece exista suspiciunea că Nadia ar vrea să fugă din ţară. Ca să fie siguri că acest lucru nu se va întâmpla, comuniştii i-au interzis orice plecare în Vest, căci Nadia era invitată să participe la diferite concursuri demonstrative. Dar de ce te temi, de asta nu scapi, iar fosta sportivă avea să-i fenteze pe securişti şi să fugă din ţară, prin Ungaria via Statele Unite, cu o lună înainte de Revoluţia din 1989. Despre acest moment crucial în viaţa ei, Nadia a vorbit, peste ani, foarte puţin spre deloc, justificând tăcerea ei prin faptul că nu vrea să-şi amintească de anii petrecuţi la Bucureşti.

Peste Ocean, lucrurile s-au aşezat foarte frumos pentru românca noastră, în special atunci când l-a reîntâlnit pe gimnastul american Bart Conner şi a colaborat cu el la diferite evenimente menite să promoveze gimnastica. De fapt, atunci când a auzit că Nadia a ajuns în State, acesta a luat legătura cu ea şi a ajutat-o să-şi găsească o locuinţă în Norman, Oklahoma, acolo unde locuia şi el.

Nadia şi Bart în 1990

„Ne-am cunoscut în 1976, la un concurs de gimnastică care a avut loc la Madison Square Garden, în New York. Ea avea pe atunci doar 14 ani, iar eu 17. Pentru mine, Nadia a fost mai mereu misterioasă, lucru care m-a atras cel mai mult la ea. O admiram ca sportivă, dar eram curios să aflu şi ce fel de persoană este cu adevărat. Părea mereu atât de serioasă! Dar dacă ajungi să o cunoşti cu adevărat, vei descoperi că este foarte amuzantă şi are un simţ al umorului extraordinar“, s-a confesat Bart, acum patru ani, revistei OK! România.

Când prietenia lor s-a transformat în ceva mai mult, cei doi au devenit un cuplu, iar în 1996 s-au căsătorit în România, ocazie cu care Nadia a revenit în ţară pentru prima dată de la fuga ei.

„La prima lui vizită, Bart a fost foarte bine primit de familia mea, de prieteni şi de toate persoanele care mă cunosc. A simţit deschiderea şi căldura lor şi nu a putut decât să se îndrăgostească de România“, a rememorat Nadia acest moment pentru noi.

Că povestea Zeiţei este una cu final fericit o arată faptul că, la 44 de ani, atunci când orice femeie încetează să mai spere, Nadia a născut prin cezariană un băieţel, pe Dylan Paul, acum în vârstă de nouă ani. Un băieţel de nota 10, cum altfel?

Apropos de nota 10, va mai exista, oare, o altă Nadia în gimnastica mondială?

„Eu nu cred că trebuie să mai fie o Nadia, trebuie ca fiecare să fie EL/EA, să spuna ceva, să se definească. Şi, astfel, avem o Silivaş, Răducan, Amânar, Ungureanu, Olaru, Izbaşa... Cu toate acestea, sunt mândră că pot fi un simbol, că după 40 de ani de la activitatea competiţională pot motiva copiii să practice sportul, că pot să fiu un model pentru ei.“

Nadia şi soţul ei, Bart Conner, acum

Întrebări la aniversare

În primul rând, la mulţi ani, Nadia! Arăţi extraordinar la 54 de ani, dar vrem să ştim şi cum te simţi la această vârstă.

Foarte bine, am un program încărcat şi asta mă ţine în formă. Totodată, eu şi soţul meu, Bart, încercăm să îi facem faţă lui Dylan, care este foarte activ şi care ne ţine în priză.

Ai aniversat într-un mod special ziua ta de naştere?

Mi-am serbat ziua de naştere cu câţiva oameni apropiaţi, nimic deosebit, am fost la un local unde am petrecut câteva ore foarte plăcute. Bart l-a învăţat şi pe Dylan să se bucure de astfel de momente şi mereu găsesc o idee cu care să mă surprindă.

În ce proiecte eşti implicată în prezent?

Pe lângă Academia de gimnastică din Oklahoma, sunt prezentă la foarte multe evenimente sportive şi, totodată, sprijin activitatea Fundaţiei Nadia Comăneci, pe care o am în România, dar şi Special Olympics şi programele adresate foştilor sportivi care suferă de distrofie musculară. Din păcate, nu pot să răspund pozitiv la toate solicitările, aşa cum mi-aş dori.

Cum îţi sărbătoreai, de obicei, ziua de naştere în copilărie?

Ai mei au fost şi sunt mereu alături de mine, chiar şi atunci când suntem la sute, mii de kilometri distanţă. Ziua de naştere o serbam, normal, cu familia, cu colegii de la şcoală şi de la club, cu prietenii. Dacă eram la un concurs sau într-un cantonament, îmi serbam ziua în familie, la întoarcere.

Ce ştie sau cât i-ai povestit fiului tău, Dylan, despre momentul de la Jocurile Olimpice de la Montreal? Despre faptul că mama lui a fost prima gimnastă care a primit nota 10, într-un concurs.

Fiul Nadiei a împlinit 9 ani

Eu şi Bart, care este un mare campion olimpic la gimnastică al Americii, nu am vorbit despre asta cu Dylan, nu i-am povestit direct, a aflat de la colegi, cunoscuţi. Acum ştie cine am fost. Pe la patru ani, Dylan a venit de la grădiniţă şi ne-a spus: „Ştiţi că sunteţi celebri?”.

Foto: photoland/corbis images, guliver/getty images, facebook