George Clooney şi secretul tinereţii lui: „Nu cred în rai, nu cred în iad şi nici chiar în Dumnezeu!“

Englezii au o vorbă: a people person. Este tipul acela care se înţelege şi e plăcut de toată lumea sau, ca să înţelegeţi mai bine, e genul George Clooney. E drept că şi viaţa a fost generoasă cu actorul cu maniere şi eleganţă à la Jay Gatsby şi figură care aproape că se confundă cu cea a unui alt mare cuceritor din Hollywoodul de altădată, Cary Grant, astfel încât nu există motive pentru ca faţa lui mereu senină să fie brăzdată vreodată de nori.

Pe 9 mai, Clooney a împlinit 55 de ani şi pare că merge pe 30, căci spiritul lui tânăr nu-l lasă să îm­bătrânească. Nu încetăm să mai râdem pentru că îmbătrânim, ci îmbătrânim pentru că încetăm să mai râdem. Aşa am putea adapta un citat celebru în cazul actorului, cel care nu se ia în serios nici la spumoasele lui conferinţe de presă. „De ziua mea, soţia mea mi-a cumpărat o imensă maşină de tuns iarba. Avem o peluză frumoasă în faţa casei noastre din Anglia, iar eu ştiu să folosesc maşina de tuns iarba încă din copilărie. Abia aştept să o pun la treabă!“

Dar este Clooney cel jovial o realitate sau un rol pe care-l joacă el atât de bine? George cel dezbrăcat de Clooney este un bărbat care trăieşte de 11 ani cu o durere cronică de spate, are momente în care se simte singur, cu toate că este înconjurat în permanenţă de prieteni, adoarme greu, îşi construieşte casa pe partea „greşită“ a dealurilor din Hollywood, cea mai puţin fiţoa­să, şi-şi omoară timpul uitându-se la canalul de sport ESPN sau la serialul Modern Family. Un om obişnuit, ca tine şi ca mine, cu tabieturi legate în special de ora la care merge la culcare. 10 pm, în fiecare seară, adormind cu televizorul deschis şi trezin­du-se de mai multe ori pe noapte. Altceva? „Câteodată, beau prea mult. Îmi place să beau, chiar dacă au fost dăţi în viaţa mea când am depăşit limita dintre plăcerea socială nevinovată şi nevoia de a bea noaptea, fără motiv.“

Dacă vila lui din Como a făcut faimos printre turiştii ameri­cani acest colţ din nordul Italiei, despre cea din Los Angeles se ştiu prea puţine, poate şi din cauza faptului că nu este la fel de impozantă precum surata ei din Cizmă. Cumpărată pentru mo­desta sumă de 980.000 de dolari, chiar şi pentru anul 1995, când George a făcut această achiziţie cu salariul din Spitalul de Urgen­ţă, locuinţa arată ca şi cum ar putea aparţine unui californian obişnuit, care se întâmplă, totuşi, să aibă ceva bani. Nu există premii Oscar, Emmy sau Globuri de Aur aşezate la vedere, nici menajere sau alţi angajaţi care să aibă grijă de casă, în afară de vechea asistentă personală a actorului, Angel, şi mai mulţi câini adoptaţi de el şi de Amal de la adăposturi speciale. Einstein, un cocker spaniel bătrân pe care Clooney l-a scăpat de la eutanasie­re pe când patrupedul avea cinci ani, e preferatul lui. „Era dresat şi avea o atitudine de invidiat. Vârsta nu contează“, spune Geor­ge despre câinele care i-a luat locul porcuşorului Max în inima lui, după ce acesta din urmă a trecut la cele veşnice.

George Clooney, Amal Clooney la nunta lor din Veneţia

Dezvăluirea legată de momentele lui de solitudine venea în­tr-o perioadă în care Clooney se afla între relaţii, după despăr­ţirea de modelul american Stacy Keibler şi înainte să se îndră­gostească de avocata de origine libaneză Amal Alamuddin, cea care i-a devenit soţie în 2014. „Mi s-a întâmplat să mă simt mult mai singur într-o relaţie nepotrivită. Nimic nu te izolează mai mult. Au fost momente în viaţa mea când am trecut prin asta“, spune actorul care mărturiseşte, spre surprinderea noastră, că i s-a întâmplat să fie înşelat sau părăsit. El, seducătorul Clooney! „Cel mai dureros era când eu mă încăpăţânam s-o fac pe acea femeie să revină la mine. Dar cu toţii facem greşeli stupide.“

Se spune că George este ultimul actor dintr-o specie pe cale de dispariţie, cea care a dat strălucire Hollywoodului. Este ge­nul acela de star care-şi poate începe mărturisirile cu fraze ca „pe vremea mea“, deşi nimeni n-ar putea spune că George nu este actual. Aşadar, pe vremea lui, „un actor putea fi cât de fai­mos voia. Apăreai la premiere şi toată lumea te ovaţiona şi-ţi cerea autografe, apoi plecai şi te duceai la un restaurant, la cină, şi erai lăsat în pace. Se întâmpla să se mai strecoare, câteodată, câte un paparazzo, dar era diferit faţă de azi, când toată lumea are telefon. Dacă toate chestiile astea existau pe când aveam 25 de ani, mă vedeaţi şi pe mine cărat afară dintr-un bar, căci le-am făcut pe toate. M-am distrat cât de mult m-aş fi putut distra, iar aventurile mele ar fi fost multiplicate de zece ori dacă aş fi fost, pe atunci, bogat şi faimos. Sunt norocos că apariţia telefoanelor cu cameră foto a avut loc pe când eu aveam vreo 40 de ani.“

George Clooney în rolul doctorului Doug Ross

„În tinereţe, eşuam în cam tot ce făceam“

George a învăţat de mic cât de complicată poate fi ce­lebritatea, având în familie exemplul tatălui său, pre­zentatorul de ştiri şi realizatorul de talk show-uri Nick Clooney, dar şi pe cel al cântăreţei de cabaret şi actri­ţei Rosemary Clooney, mătuşa lui. Chiar şi mama lui, Nina Bruce, şi-a avut partea ei de celebritate atunci când a câştigat concursul Miss Ohio, eveniment cu ocazia căruia l-a cunoscut şi pe viitorul ei soţ, Nick, aflat în juriu. Actorul a fost al doilea născut al cuplului, după sora mai mare, Adelia, şi a venit pe lume pe 6 mai 1961, în oraşul Lexington, statul Kentucky, iar originile irlandeze ale familiei au fost cele responsabile pentru educaţia strict catolică pe care a primit-o. Şi aşa cum îi stătea bine unui puşti catolic, Geor­ge a fost băiat de altar şi a participat, fără mare entuziasm, la toate slujbele şi evenimentele religioase ale comunităţii. Cu toate acestea, seminţele educaţiei religioase plantate în copilărie nu au dat roade la maturitate, căci George cel de astăzi este mai degrabă agnostic: „Nu cred în rai, nu cred în iad şi nici chiar în Dumnezeu!“

Familia micuţului George a cunoscut extremele în materie de locuinţe, cei patru experimentând şi luxul unei vile, dar şi înghe­suiala şi aspectul sărăcăcios al unei rulote, totul depinzând de pro­gresul sau declinul cunoscute de tatăl Nick în cariera lui de jurna­list TV. „Ne mutam încontinuu şi nu aveam altceva de făcut decât să ne adaptăm sau, din contră, să nu o facem. Eu nu aveam prea multe probleme cu mutatul, însă sora mea, Ada, avea mai mult de suferit“, îşi aminteşte Clooney. Şi-ntr-adevăr, sora lui a rămas lega­tă de locurile copilăriei, locuind chiar şi astăzi în Kentucky cu cei doi copii ai ei, alături de seniorii Clooney. Faima locală a lui Nick Clooney nu era o garanţie a banilor şi prosperităţii. Soţia lui, Nina, mai câştiga un ban din vânzările de la un magazin second-hand, dar se învăţase să nu facă risipă şi le croia chiar ea haine copiilor. Asta pentru că, aşa cum am spus, soţul ei avea perioade mai bune şi mai proaste din punct de vedere financiar. „Tatăl meu avea un mi­lion de cariere. Primul lui job de care îmi aduc aminte era cel de şti­rist în Lexington, Kentucky. Apoi, a trecut la un show de varietăţi, apoi la un ziar, a fost şi şomer. Ne-am mutat dintr-o casă frumoasă din Florence, Kentucky, într-una foarte mică din Columbus, Ohio, atunci când nu-i mergea prea bine în carieră. Apoi, ne-am mutat în Mason, Ohio, atunci când tatăl meu şi-a pierdut serviciul şi am fost nevoiţi să locuim într-o rulotă“, spune Clooney.

George şi sora lui, Ada

Stilul acesta nomad de viaţă l-a afectat şi pe elevul George Clo­oney, care îşi schimba scara de valori de la o şcoală la alta: într-o instituţie era idiotul clasei, iar în alta, mai puţin pretenţioasă, re­uşea să treacă drept geniu. Interesant este că, în copilărie, Geor­ge avea probleme în a se face popular la şcoală, iar afecţiunea de care suferea, paralizia lui Bell, din cauza căreia faţa îi încremenea parţial, nu-i făcea deloc viaţa mai uşoară printre colegi. Copiii au mers până acolo încât l-au poreclit Frankenstein. Vă imaginaţi o astfel de jignire pentru Făt-Frumosul de azi? Cu tot cu tachinările colegilor, George a reuşit să iasă cu bine de pe băncile şcolii şi să in­tre la Universitatea Northern Kentucky, acolo unde s-a specializat în jurnalism de televiziune, mutându-se apoi la Universitatea din Cincinnati, dar fără a o absolvi. Asta deoarece visul hollywoodian i s-a părut mai atrăgător, atunci când vărul lui, Miguel Ferrer, l-a convins să cucerească împreună Cetatea Filmului.

Numai că asediul lui Clooney avea să fie unul lung şi anevoios, căci joburile de la debutul carierei de actor erau penibile şi prost plătite, iar băiatul cu păr lung şi negru din Kentucky începuse să contemple eşecul atunci când ajunsese la 30 de ani şi încă pleca de la castinguri cu coada între picioare. Fără relaţii şi fără bani, Geor­ge folosea bicicleta ca mijloc de transport între diferitele studiouri de film unde dădea probe pentru roluri. Nu-şi permitea o maşi­nă şi nici chiar un abonament la autobuz. George avea 26 de ani atunci când a primit rolul lui Oliver, un actor aspirant, în primul lui film, thrillerul Return to Horror High, din 1987. O interpretare scurtă şi fără glorie, căci Oliver moare în primele 15 minute.

„Nu eram fericit. Am primit un rol într-un serial de pe ABC, Baby Talk, dar m-am certat foarte tare cu producătorii şi mi-am dat demisia. Acceptam multe roluri în televiziune de care nu eram chiar foarte mândru şi nici nu jucam prea bine. Eşuam în cam tot ce făceam“, îşi aminteşte Clooney despre începuturi.

George şi fosta soţie, Talia Balsam

Un eşec a fost şi primul lui mariaj, cel cu actriţa Talia Balsam (57), cu care s-a căsătorit în 1989, în Las Vegas, şi de care a divor­ţat în 1993. Tot ce are de spus astăzi Clooney despre acea primă căsnicie este că el nu era potrivit pentru a merge la altar la acea vârstă. Poate că a contat şi că George şi Talia au fost împreună doar pentru câteva luni înainte de a-şi lega destinele. Nu vom şti niciodată ce a mers atât de rău, încât să-l facă pe George să nu mai spună „Da!“ până la 53 de ani, dar avem informaţii că divorţul a fost unul destul de disputat, deşi ambii soţi erau relativ săraci. George şi Talia au ţinut cu dinţii de toate proprietăţile lor, de la casă, la modestele maşini Saab şi Dodge, la pian şi chiar şi la patul matrimonial, împărţind averea comună până la ultima pernă.

Totul s-a schimbat în viaţa lui George odată cu anul de graţie 1994, când actorul a primit şansa de a intra în pielea doctorului Doug Ross, în celebrul serial Spitalul de Urgenţă. George a semnat un contract pe cinci ani pentru apariţia în producţia de succes, fără să fie angrenat în jocul renegocierilor şi al măririlor de sala­riu, deşi popularitatea sa i-ar fi dat dreptul să ceară mai mult. Pe când toţi colegii săi de serial beneficiau de creşteri salariale spec­taculoase, el spunea mereu „Nu“, deoarece nu voia să le dea produ­cătorilor speranţe că îşi va prelungi contractul.

Spitalul de Urgenţă l-a făcut faimos pe Clooney şi i-a relansat cariera pe marile ecrane. Avea deja 35 de ani când a primit rolul din filmul One Fine Day, în 1996, urmat, un an mai târziu, de cel din The Peacemaker, iar Clooney era de neoprit, deşi asta însemna să lucreze şapte zile din şapte, până la epuizare, pentru a filma atât pentru serial, cât şi pentru filmele în care era cerut. Şi George era din ce în ce mai cerut, în roluri principale chiar, în blockbustere precum Out of Sight, Three Kings, Ocean’s Eleven şi Twelve până la mult aclamatul Syriana, din 2005, care i-a adus Oscarul pen­tru cel mai bun rol secundar (Clooney va mai primi unul, pentru producţia filmului Argo). Un premiu venit la pachet cu o suferinţă cronică, care n-o să-i mai dea pace toată viaţa. Totul s-a în­tâmplat după ce Clooney a căzut în timpul filmării unei cascadorii în care personajul lui era legat de un scaun şi torturat, acci­dent în urma căruia s-a rănit la coloana vertebrală. Durerea era atât de mare, încât actorul a ajuns să aibă gânduri de sinucide­re. „Credeam că voi muri. Poţi întreba orice doctor despre scurgerile de lichid cerebro­spinal (prin nas) şi-ţi va răspunde că este un lucru foarte sus pe scara durerii“, îşi amin­teşte Clooney despre acea perioadă în care a făcut cunoştinţă din plin şi cu alcoolul, folosit mai ales pe post de anestezic. A fost nevoie de o operaţie de nouă ore pentru ca actorul să înceapă să funcţioneze din nou, chiar dacă durerile îşi fac simţită prezenţa şi acum, mai slabe, însă.

Jodie Foster, Julia Roberts, George Clooney şi Amal Clooney la Cannes

N-ai zice că sub zâmbetul acela larg, hol­lywoodian, afişat de George pe faimoasa Croazetă de la Cannes, acolo unde şi-a lan­sat cel mai recent film, Money Monster, ală­turi de Julia Roberts, se ascund neplăcerile date de durerile de cap şi de spate. Dar un Clooney ajuns la 55 de ani este consumat nu doar de suferinţele medicale, ci şi de ambiţia lui de actor, scenarist şi regizor, care a luat startul mai târziu, cu scopul de a lăsa ceva în urma lui, în lipsa unui moştenitor care întâr­zie şi nu dă semne că ar mai veni. Eşecul nu îl sperie, lucru pe care l-am înţeles mai ales după ce l-am văzut în filme în care, proba­bil, nu-şi avea rostul. Hail, Caesar!, de exem­plu, comedia regizată de fraţii Joel şi Ethan Coen, cunoştinţe mai vechi ale actorului. „Cred că ei îşi bat joc de mine, în secret. În fil­mele lor, ajung să joc doar personaje limitate din punct de vedere al inteligenţei şi lipsite de integritate. Ce mă deranjează este că ei insistă să mi le prezinte aşa: «Am scris acest personaj gândindu-ne la tine!». La probele de costume pentru acest film a fost una dintre puţinele dăţi în care mi-am spus: «E sfârşitul carierei tale!» Rolul din Batman a fost cealal­tă dată. Aproape că am ucis toată franciza“, glumeşte Clooney.

Probabil că puţini îşi mai aduc aminte, iar Clooney cu siguranţă contează pe asta, dar actorul a intrat şi el, ca mulţi alţii, în costumul de supererou, lucru prilejuit de pelicula Batman & Robin din anul 1997. Un film prost spre foarte prost, lucru pe care starul cu două Oscaruri la activ şi-l asumă, consolându-se cu gândul că filmul a adu­nat, măcar, ceva bani. Dar nu este o glumă că acest Clooney care ne dă impresia că nu ia viaţa în serios are o angoasă teribilă. „Mă îngrozeşte gândul că pot muri şi nu apuc să termin toate lucrurile pe care mi-am pro­pus să le fac. Toţi se tem de moarte, dar mie nu mi-e frică că voi muri, ci că nu-mi voi termina treaba înainte să se întâmple asta.“

Foto: guliver/rex features/getty images, hepta