În copilărie, Maria Buză a trăit o suferință ascunsă: „Era o tragedie în sufletul meu, când mergeam acolo“
Invitată de Irina Păcurariu să-și deschidă sufletul la „Rețeaua de idoli“, actrița a povestit despre un episod din primii ani, care a marcat-o profund.
Artist complex, despre Maria Buză se poate spune că este omul-spectacol. O putem vedea în teatru sau film, în diverse show-uri de televiziune, dar și la restaurant, unde cântă alături de Taraful lui George Pătrașcu, soțul ei, și unde îmbină umorul cu interpretarea muzicală.
„În cazul în care aveți curiozitatea de a căuta un interviu cu Maria Buză, va fi aproape imposibil să găsiți ceva care să-i spună povestea. Când am întrebat-o de ce, mi-a spus că n-a dat interviuri pentru că nu i-a cerut nimeni. Acum, după prezența ei la Rețeaua de Idoli, nici nu prea mai contează misterul în care era protejată de nevoie. Iubita și talentata Maria Buză își pune sufletul pe masă în una dintre cele mai sincere și mai emoționante întâlniri la care puteam spera”, spune Irina Păcurariu despre invitata din ultima ediție a acestui sezon „Rețeaua de Idoli”.
Întâlnirea pentru „Rețeaua de Idoli”, difuzată luni seara la TVR2, a fost filmată într-un loc în care artista se simte ca acasă, la Teatrul Elisabeta, o clădire veche de un secol din mijlocul Bucureștiului. Așa cum o știm, expansivă, volubilă și înzestrată cu simțul umorului, Maria Buză a vorbit despre carieră, familie, spectatori dar și despre emoții și traumele copilăriei.
„Irina Păcurariu: Te-au alintat părinții?
Maria Buză: M-au alintat foarte mult. Lunea mă duceau la săptămânal și mă mai luau vinerea. Era o tragedie în sufletul meu, vă dați seama, lunea când mergeam acolo. Lumea spune de multe ori despre mine că sunt prea emotivă, plângăcioasă. Dar cred că perioada aceea din copilăria mea într-un fel își spune cuvântul. Atunci, când starea mea afectivă se duce în amintirea aceea, simt că mă prăbușesc.
Irina Păcurariu: Le-ai reproșat părinților vreodată?
Maria Buză: Nu. Era o stare de fapt, nu eram singurul copil care era dus de acasă pentru o săptămână. Era un autocar plin de copilași”.
Artistei i-a plăcut să se exprime prin muzică și dans încă din adolescență și chiar își dorea să ajungă balerină. Părinții nu au avut posibilități materiale, dar a urmat Școala populară de artă, unde a studiat baletul doi ani și apoi dansuri populare. „În orice loc și în orice postură mă aflu, mă simt bine și încerc să merit locul unde sunt invitată, unde cineva își dorește să fiu. Dacă cineva alege ca într-o seară să vină cu un bilet cumpărat, ori la teatru, ori la restaurant, pentru mine înseamnă un gest suprem. Una este să stai acasă în confortul tău, pe canapea și să urmărești, să te duci unde vrei cu telecomanda, dar faptul că ieși din casă și te duci la un spectacol, să vezi un artist pe care îl apreciezi mi se pare gestul suprem al unui spectator”, spune Maria Buză.
Către teatru, s-a îndreptat îndrumată de prietena ei, Lia Bugnar, care la momentul respectiv era deja studentă. După absolvirea Academiei de Teatru și Film, promoția 1997, clasa prof. Gelu Colceag și Radu Gabriel, Maria Buză a fost angajată la Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” din București și a debutat cu rolul Smărăndiței în piesa „O batistă în Dunăre”, de D. R. Popescu, în regia lui Ion Cojar.
Spontană și imprevizibilă, de multe ori Maria Buză reușește să surprindă. „Mă duc la Administrație, ca să radiez o mașină. Funcționara mă întreabă: Doamna Maria Buză? Nu pot să cred, cât mă bucur să vă văd. Știți ce frumoasă zi mi-ați făcut odată, când stăteam în ploaie, așteptând tramvaiul?”. „Nu știu, amintiți-mi!”. „Stăteam așa pe refugiu și dumneavoastră ați trecut pe lângă mine. Și, văzându-mă așa plouată și tristă, v-ați oprit lângă mine și mi-ați cântat „Ploaia și noi”.
