Margaret Thatcher – Portretul Doamnei de Fier

În plină recesiune economică, englezii sunt tot mai nostalgici după perioada în care conducerea ţării se afla în mâinile acestei femei incredibile. Şi tot acum, portretul ei este configurat pe marile ecrane, ca simbol al unei vieţi dedicate carierei politice.

În plină recesiune economică, englezii sunt tot mai nostalgici după perioada în care conducerea ţării se afla în mâinile acestei femei incredibile. Şi tot acum, portretul ei este configurat pe marile ecrane, ca simbol al unei vieţi dedicate carierei politice.

Rece, distantă, singuratică şi senilă. Aşa o descrie filmul biografic realizat de regizoarea britanică Phyllida Lloyd şi premiat recent la Academia Americană de Film cu un Oscar pentru interpretarea inegalabilă a actriţei Merryl Streep, apreciată ca fiind „fantastică“ chiar şi de către actualul prim-ministrul englez David Cameron. O portretizare pe care însă fostul premier britanic, acum în vârstă de 86 de ani, o respinge cu desăvârşire, spunând că o carieră ca a sa nu poate deveni obiect de distracţie. Iar supărarea ei legată de această ecranizare a mers până într-acolo încât le-a cerut celor din conducerea Partidului Laburist să boicoteze difuzarea filmului în cinematografe.

Deşi Cameron însuşi a fost de-acord că filmul trebuia realizat de-abia după moartea baronesei, el a continuat să ruleze pe ecrane în pofida scandalului iscat, iar marele câştig al acestei pelicule este acela de a fi readus în atenţie un simbol politic mondial.

Admirată de unii, contestată de alţii, această mare personalitate a conservatorismului englez contemporan a fost prima femeie numită în funcţia de prim-ministru al unui stat european şi deţinătoarea celui mai lung mandat de premier, între 1979 şi 1990. Timp de 11 ani, adresa ei a fost 10 Downing Street, de unde a făcut istorie.

Născută într-o familie de mici comercianţi din estul Angliei,

este fiica unui băcan, susţinător al conservatorilor şi primar ales al oraşului Grantham pentru un mandat. De mică, a fost un spirit hotărât şi perseverent, o elevă silitoare căreia îi plăcea să-şi vadă numele la gazeta de perete a şcolii de fete din Kesteven şi, mai apoi, la Colegiul Somerville, unde a studiat chimia. În paralel, lua cursuri de pian şi participa la recitaluri de poezie, dar îşi dovedea şi competitivitatea la meciurile de hockey pe câmp ori în concursurile de înot. Tot atunci a început să-şi exerseze şi abilităţile de lider, devenind preşedinta Asociaţiei Universitare Conservatoare a Universităţii Oxford în 1946, cea de-a treia femeie care a deţinut această funcţie.

Pentru cineva obişnuit să fie scos în faţă şi să-i fie periat orgoliul, aceasta nu era decât prima treaptă urcată pe scara socială. Iar proiectele în care s-a angrenat ca cercetător chimist pentru British Xylonite şi J. Lyons and Co. i-au antrenat personalitatea să fie mereu în prim-plan. Totodată, ambiţiile sale erau încurajate de Denis Thatcher, un bogat om de afaceri divorţat, pe care l-a întâlnit la una dintre întrunirile Asociaţiei Conservatoare şi care i-a devenit soţ şi tatăl celor doi copii ai săi, gemenii Carol şi Mark.

Într-o perioadă în care familia ei se aştepta ca ea să fie o mamă şi-o soţie model, Maggie nu se mulţumea cu ceea ce realizase până la 30 de ani. Simţea că-şi iroseşte talentele şi că numele ei nu era legat de nimic notabil până la acea dată. Totuşi, politica nu era neapărat o opţiune realistă pentru ea, la momentul la care a decis să intre în rândul conservatorilor. Era mai mult o tradiţie de familie, moştenită de la tatăl său, care se implicase într-o vreme în politica locală din Grantham. Treptat însă, pe măsură ce şi-a dat seama de posibilităţile pe care i le poate oferi o astfel de carieră, şi-a concentrat toate eforturile pentru a nu rămâne doar un membru anonim.

Astfel, în 1970, Thatcher intra în guvernul condus de Edward Heath, în calitate de ministru al Educaţiei. Nu era tocmai un post comod, dat fiind faptul că era singura prezenţă feminină din Cabinet. Dar, deşi se simţea ca o străină în compania colegilor ei de sex masculin, a încercat să-şi depăşească statutul de „intrusă“ şi să se impună ca politician dotat în mod egal cu forţă şi inteligenţă.

, au adus-o şi în atenţia fostului bloc URSS care, în încercarea de-a o denigra, a denumit-o în mod ironic, prin intermediul publicaţiei

,

. Însă n-au făcut decât să dea naştere unui mit, pe care Thatcher l-a exploatat pentru a câştiga alegerile parlamentare din 4 mai 1979, când a devenit prima femeie premier din Europa. O surpriză nu doar pentru englezi, ci şi pentru ruşi, care au încercat înlăturarea ei printr-un complot pus la cale în 1981, în timpul Războiului Rece.

Dar Thatcher se simţea prea sigură pe ea pentru a da curs zvonurilor despre tentativa de asasinat nereuşită. Iar reşedinţa ei oficială devenise un soi de fortăreaţă, din cauza înăspririi măsurilor de securitate.

Cât despre ambient, ea avusese grijă s-o transforme într-un loc plăcut şi familiar, cu obiecte aduse chiar de la ea de-acasă. Căci, în urma evaluării lucrărilor de renovare, suma de

i s-a părut mult prea mare. Cum să aprobe ea cheltuirea a 19 lire sterline pentru o masă de călcat, a 464 de lire sterline pentru înlocuirea lenjeriilor şi pernelor şi a 209 lire sterline pentru tacâmuri şi veselă noi? Era de neconceput!

, ar fi spus ea angajaţilor, după cum reiese dintr-o serie de documente oficiale declasificate recent.

Între timp, Thatcher strângea şi baierele bugetelor ministeriale, impunând măsuri drastice de austeritate şi promovând politici total nepopulare, precum renunţarea la distribuirea gratuită a laptelui în şcoli şi privatizarea a 77 de întreprinderi. Totul pentru a readuce pe linia de plutire economia britanică, într-o perioadă în care inflaţia era la o cotă îngrijorătoare. Însă acţiunile ei au fost privite cu neîncredere de sindicate, mai ales că rata şomajului crescuse în rândul muncitorilor care, nemulţumiţi, ieşiseră să protesteze în stradă. Dar nici greva minerilor, care a durat un an de zile, nici mişcările naţionaliştilor irlandezi n-au convins-o pe Doamna de fier să renunţe la politicile ei.

Popularitatea ei a reînviat de-abia în 1982, când a reuşit să păstreze Insulele Falkland (Maldive) sub tutela coroanei britanice, în urma unei confruntări armate cu statul argentinian. Efort pentru care Thatcher a fost înnobilată de regină pentru serviciile aduse ţării. Însă titlul de baroneasă nu i-a folosit prea mult în ultimii ani petrecuţi în

, care au tumultuoşi şi înţesaţi de controverse. Rivalii politici vorbeau chiar despre o dependenţă de putere a Doamnei de fier, dublată de cea de tutun şi de whiskey cu sifon. Iar ieşirea ei de pe scena politică, în ’90, s-a petrecut brusc şi în lacrimi, spun unii martori, care susţin că baroneasa nu s-a consolat niciodată cu faptul că grija ei pentru banul public a fost prost înţeleasă de aliaţii ei conservatori, care au înlăturat-o de la şefia partidului.

Retrasă din toate luptele pentru putere, Margaret şi-a privit după mulţi ani soţul în ochi ca pe partenerul său egal şi nu ca pe consilierul ei loial. Viaţa lor de familie, reintrată într-o cadenţă normală, se desfăşura firesc în vila din cartierul londonez Belgravia, după tipicul englezesc: citirea ziarelor de dimineaţă, servirea ceaiului de la ora cinci, în acordurile muzicii lui Wagner, şi cina luată împreună seara, pe la ora şapte. Doar că această redundanţă atât de necesară cuplului n-a durat decât până în 2003, când Denis a decedat la 88 de ani din cauza unui cancer de pancreas, lucru pe care Margaret nu l-a acceptat niciodată şi, pe fondul unor atacuri cerebrale repetate, nici nu şi l-a mai amintit vreodată. Demenţa senilă, instalată treptat, au adus-o în stadiul de-a nu mai putea reţine nimic din tot ce i s-a întâmplat în ultimul deceniu, o felie de viaţă pe care Maggie a trăit-o rememorând doar anii de glorie. Acei ani pentru care mulţi britanici continuă s-o iubească şi s-o respecte în aceeaşi măsură ca şi pe suverana lor.