Moda, azi: „După dealuri“
Filmul lui Cristian Mungiu a devenit, imediat, în mediul on-line, un fel de Nicuşor Dan al cinematografiei sau un fel de papion postmodern, de toamnă. E la modă să te duci la „După dealuri”
Filmul lui Cristian Mungiu a devenit, imediat, în mediul on-line, un fel de Nicuşor Dan al cinematografiei sau un fel de papion postmodern, de toamnă. E la modă să te duci la „După dealuri”, ba chiar să şi laşi mărturie câteva rânduri despre ce ai înţeles. Toată lumea scrie despre el: şi blogării pişcotari şi cinefilii exersaţi şi publicitarii brusc penetraţi spiritual, parcă expuşi la pereţii afumaţi ai pronaosului. Hipsterii au o icoană nouă, de care se vor sătura în câteva zile. Iar spectacolul este urmărit cu imbecilă atenţie mimată. Ce să mai, dacă nu te duci la „După dealuri” nu exişti! Ar trebui să fie bine, dar nu e.
„După dealuri” se pierde în aceeaşi superficialitate galopantă care va duce, mai repede decât orice maladie incurabilă, la dispariţia textelor scrise cu simţul-măsurii, singurele care meritau să trăiască şi primele care vor muri.
Marketingul nu va salva filmul lui Mungiu, îl va face un produs comercial bine-vândut şi cam atât. E puţin pentru o peliculă care îşi propune să arate câte ceva despre suflet, nu credeţi? Filmele ar trebui judecate nu după încasări, ci după ce rămâne în spectator, la sfârşit. Cum te simţi? Dacă a reuşit să te facă să te simţi ca la moartea nedreaptă a unui copil, tocmai ai văzut o capodoperă. Dacă nu, nu.
„După dealuri” nu merită abordarea aceasta hei-rupistă, nu e caloriferul lui Marga şi nici lupoaica lui Traian. Acesta nici măcar nu este un film de cinema, nici de mall de provincie. Este un film de văzut în singurătate, căci despre singurătate e vorba aici. Nu e un film despre Dumnezeu, ortodoxie sau malahie, lesbianism insinuat sau exorcizări. Nu. E un film despre singurătate şi iubirea de aproapele, despre oamenii care nu mai au chiar pe nimeni. E un film despre oamenii nimănui, asta e. Şi nu e uşor să faci aşa ceva fără să fii patetic. Mungiu reuşeşte. Surprinde exact locul în care un suflet se rupe. E mare, deşi nu iese niciodată din reţetă.
În singurele ierarhii în care cred, ierarhiile mele, stricte, deşi dependente de stările de inimă, „După dealuri” a depăşit „4,3,2”. Cristian Mungiu, pe care l-aş numi cel mai feminin dintre regizorii de sex masculin ai „Noului Val”, cunoaşte resorturile prieteniei, ştie şi strigătul fără niciun ecou al celor condamnaţi la moarte. Totul e şlefuit aici: nimic nu e întâmplător, totul e făcut ca la carte, poate chiar prea ca la carte. Juriile internaţionale au ce nota şi la tehnică, şi la impresia artistică: scenele lungi ca o iarnă şi nelipsita ciorbă, deznădejdea exhibată minimalist, dar cu stil. Nu îl vezi niciodată pe autenticul Mungiu, dar probabil că aceasta este o exigenţă care te priveşte.
„După dealuri” va fi văzut şi va fi crezut, şi fără acest detaliu. Cine nu are, oricum, ce găsi după dealurile personale nu pierde nimic. A fost în trend. A bifat şi puţină cultură.
