Morgan Freeman: „Nu sunt omul lui Dumnezeu!“
Şi-a transformat numele de familie într-un stindard al libertăţii de exprimare, dar până să aibă un cuvânt de spus şi-a trăit jumătate de viaţă luptându-se să iasă din anonimat.
Consumă marijuana. „Chiar nu înţeleg de ce nu s-a legalizat încă. Prima mea soţie mi-a oferit în urmă cu mulţi ani ca să scap de dureri. Cum o iau? Oricum! O mănânc, o beau, o fumez, o inhalez!“
Rasismul este încă viu în Statele Unite şi acest lucru se întâmplă nu doar în sud-estul Americii“, spune cu amar actorul 78 de ani, care a fost nominalizat la Oscar pentru felul în care l-a întruchipat pe eroul apartheidului, Nelson Mandela, în filmul lui Clint Eastwood, Invictus (2009). „Poate că suntem singura ţară care a făcut un război pentru asta. Nu pentru o chestiune de teritoriu, ci pentru a avea dreptul de-a ţine în sclavie persoanele de culoare. E o chestiune economică“, crede Morgan Freeman, el însuşi urmaş al unor foşti sclavi mutaţi din Carolina de Nord în Mississippi şi care, la rândul său, a refuzat să fie unul dintre locuitorii de seamă ai Hollywoodului, revenind să locuiască în bastionul istoric al segregaţioniştilor din Statele Unite. „Pentru a obliga o fiinţă umană să aibă un asemenea statut trebuie să o reduci la un nivel aflat sub condiţia umană. E nevoie de câteva generaţii pentru a şterge această idee. Însă rasismul se va încheia. Fiecare nouă generaţie este tot mai puţin dispusă să participe la acest tip de discriminare“, spune el într-o perioadă în care se vorbeşte despre rasism chiar între zidurile Cetăţii Filmului. Căci, la Oscarurile de anul acesta, s-a adus din nou în discuţie discriminarea rasială, după ce pelicula Concussion, cu Will Smith în rolul principal, n-a fost luat în seamă de juriul Academiei Americane de Film.
Şi poate nu întâmplător tot anul acesta, un 2016 atât de agitat politic şi social şi atât de marcat de actele teroriste, Morgan Freeman este promotorul unei serii de documentare despre religie, realizate sub umbrela National Geographic. El, care de altfel a jucat şi rolul lui Dumnezeu în Bruce Almighty (2003) şi Evan Almighty (2007). În Story Of God, actorul încearcă să găsească răspunsuri la câteva întrebări fundamentale şi să puncteze asemănările remarcabile dintre diferitele credinţe, în ciuda opoziţiei lor evidente. „De-a lungul mai multor luni, am călătorit în aproape 20 de oraşe din şapte ţări diferite, într-o misiune personală de-a găsi răspunsuri la marile mistere ale credinţei“, afirmă Freeman. „M-am alăturat apelului la rugăciune la o moschee din Cairo, am luat lecţii de meditaţie de la un lider budist din cea mai veche linie de Lama reîncarnaţi, am discutat despre Galileo cu directorul Academiei Pontificale de Ştiinţe şi am explorat primele instrucţiuni pentru viaţa de apoi, scrise în hieroglife în interiorul piramidelor. În unele locuri am găsit răspunsuri, în altele am descoperit noi întrebări. Dar constanta în toate locurile vizitate este că toţi căutăm să facem parte din ceva mai mare decât noi. Dacă am învăţat ceva, este că, într-adevăr, facem parte din ceva mai mare. Eu nu sunt omul lui Dumnezeu, dar sunt un om care crede.“
Vocea documentarelor. Morgan Freeman s-a implicat în realizarea unor filme documentare precum Born to Be Wild 3D, March of the Penguins şi The Story of God.
Să fie acest demers unul dintre item-urile din propriul Bucket List? Cu siguranţă, Freeman nu se află în situaţia personajului său, Carter Chambers, din filmul în care l-a avut partener pe Jack Nicholson, în care se angaja într-o cursă nebună de-a bifa cele mai tari experienţe înscrise pe o listă de dorinţe întocmită înainte de-a muri. Ba chiar am putea spune despre Freeman că este la fel de viu şi de activ ca întotdeauna, ţinând cont de cele patru proiecte cinematografice aflate în derulare (Going in Style, Now You See Me 2, Ben-Hur şi Cold Warriors), şi că, în ciuda apropierii de opt decenii de viaţă, încă mai poate. „Dacă ai parte de suficient sex, atunci asta te menţine tânăr. Totul depinde de atitudinea ta faţă de el. Aşadar, dacă multe reprezentante ale sexului opus îţi spun că eşti sexy şi dacă îţi mai şi dovedesc asta, atunci nu eşti niciodată prea bătrân“, spune cel care a divorţat a doua oară în 2010, după 23 de ani de căsnicie. Şi, câtă vreme complimentele par să nu lipsească, Freeman îşi permite chiar să lase impresia că ar fi inaccesibil: „Eu cred că secretul este să nu le urmăreşti pe femei. Dacă trebuie să depui efort pentru ca ele să te remarce, atunci faci o greşeală“, surprinde el cu declaraţia sa din revista ShortList, adăugând că viaţa lui a devenit tot mai bună pe măsură ce a înaintat în vârstă: „Credeam că partea cea mai bună a vieţii mele era când aveam 50 de ani. Totul mergea bine, parcă pluteam pe o mare cu o briză uşoară din spate. Era bine şi când aveam 40 de ani, cariera mea începea să avanseze şi se petreceau lucruri minunate pe plan profesional. Însă cred că partea cea mai frumoasă a vieţii este întotdeauna aceea care ne aşteaptă“.
2005. Anul în care Morgan Freeman a urcat pe scena Oscarurilor ca laureat. Aici, alături de Cate Blanchett, Hillary Swank şi Jamie Foxx.
E de înţeles, cumva, pentru cineva care a experimentat celebritatea abia după vârsta de 50 de ani şi care, chiar şi atunci când a atins-o, a rămas neîntinat de ea. Căci poate că pentru oricare alt fiu de bărbier, născut în Memphis, Tennessee, în sânul unei familii nevoiaşe şi crescut de bunici în problematicul Mississippi, şansa de-a se stabili în Los Angeles i-ar fi părut pe cât de ofertantă, pe atât de izbăvitoare. Unde mai pui că i-ar fi dat ocazia să le dea peste nas celor care obişnuiau să-l strige „boy“ („băiete“) în timpul şcolii, când cocheta cu primele lui roluri, ori mai târziu, după liceu, când a încercat să se alăture forţelor aeriene ca pilot de luptă – dar a trebuit să se mulţumească cu postul de mecanic de aviaţie, pe motiv că „unui negru nu-i era permis să zboare“...
Cu prima soţie, Jeanette, 1978
Nu, Morgan Freeman a ales să rămână „negru“ şi, dacă-l întrebi, cele mai valoroase filme ale sale sunt tocmai cele care-i solicită forţa interioară: The Shawshank Redemption, Glory, Driving Miss Daisy şi Invictus. La care noi am adăuga şi figura antrenorului de box, pe care l-a exersat în trei filme diferite: The Power of One (1992), Kiss the Girls (1997) şi Million Dollar Baby (2004). De altfel, pentru ultimul a şi primit singurul lui Oscar, pe care Freeman îl păstrează în biroul lui într-un dulap pe care un amic de-ai săi i l-a făcut în 1998, când i-a prezis că va câştiga preţioasa statuetă.
Cu Myrna Colley-Lee, a doua soţie (1984-2010)
La acei aproape 79 de ani ai săi, actorul cu minte de înţelept şi cu suflet de copil, care-şi va sărbători ziua de naştere chiar pe 1 iunie, de Ziua Copiilor, stă departe de viaţa mondenă, preferând să-şi dedice timpul înmulţirii... albinelor. Căci, de când a aflat că poluarea a redus roiurile de albine, afectând grav agricultura, a decis să devină apicultor, aducând zeci de stupi pe proprietatea sa de 124 de hectare din apropiere de Charleston. „Mă ţin ocupat. Pentru ele am plantat hectare întregi de trifoi, lavandă şi în jur de 140 de magnolii. Lumea încă nu realizează că agricultura e afectată şi că asta duce la preţuri mai mari la fructe şi legume. Dacă numărul albinelor va continua să scadă, asta va duce la dispariţia migdalelor, a cafelei, a lucernei, a hranei noastre a tuturor“, explică el, considerând că acesta e cel mai dulce aspect al celebrităţii sale: acela că poate avea un cuvânt greu de spus în lucrurile cu adevărat importante.
Text: AnaMariaŞimon. foto: guliver/rex features/getty images, www.cinemagia.ro
