Muzica anilor ’70. Eagles, zborul lor nu s-a oprit
Odată cu decesul legendarului Glenn Frey, se poate spune că Vulturul şi-a pierdut una dintre aripi. Şi nu, acesta nu este un omagiu din acela semi ipocrit, adus unui artist despre care, altfel, nimeni n-a mai vorbit de mult, căci Eagles fac parte dintre cei mari care n-au dispărut niciodată. Şi pe care nimeni nu-i poate uita.
The Eagles în 1975
La opt zile după ce s-a dus David Bowie, un alt nume legendar trecea în nefiinţă, îndoliind muzica încă o dată. Glenn Frey, chitarist, solist, textier şi membru fondator al trupei americane Eagles, părăsea această lume prea devreme, la 67 de ani, înconjurat de familie, la New York. Cel de al cărui nume este sinonim cu iconica piesă Hotel California se stingea după o luptă cu complicaţiile cauzate de poliartrita reumatoidă, colita ulcerativă acută şi pneumonia.
Dar muzica bună este nemuritoare şi despre muzică o să vorbim şi în rândurile următoare. N-am trăit pe viu isteria pe care au provocat-o cei de la Eagles în rândul tinerilor americani, însă ştim cu certitudine că iconicii rockeri au fost pentru generaţia ’70 ceea a însemnat Beatles pentru puştii din anii ’60.
Şi mai este un aspect, cel mai important, poate. Albumul „Their Greatest Hits 1971-1975“ este al doilea cel mai bine vândut din toate timpurile, în Statele Unite, locul fruntaş fiind ocupat de „Thriller-ul“ lui Michael Jackson. Ba, mai mult, în anul 1999, rockerii californieni au reuşit inimaginabilul. Să-l depăşească pe Rege la numărul de albume vândute, Frey glumind atunci: „Când Michael va vedea asta la televizor, va ieşi şi va cumpăra un milion şi jumătate de copii ale discului lui, Thriller“. Cu toate acestea, a fost nevoie de un eveniment tragic - moartea superstarului, în 2009, pentru ca acesta să revină pe primul loc în top.
Istoria Eagles, trupă care a făcut celebru sunetul L.A, a început, evident, în Oraşul Îngerilor, în anul 1970. Se întâmpla într-o noapte, în legendarul club Troubadour, acolo unde Glenn Frey şi Don Henley (cealaltă aripă a vulturului) s-au hotărât să accepte propunerea artistei Lindei Ronstadt a face backup la concertele ei. Nu ştiau că, astfel, vor pune temelia unui nume care avea să însemne mult mai mult în muzică decât cel al Lindei. Cu toate că cei doi fondatori ai Eagles îşi făceau veacul prin Hollywood de ceva timp, ca mulţi alţi muzicieni aspiranţi, niciunul n-a fost născut şi crescut în celebrul oraş. Frey a văzut lumina zilei în Detroit şi a crescut în suburbia Royal Oak, din Michigan, în timp ce Henley venea din Texas, el fiind cel care a imprimat trupei acea influenţă country. Frey, în schimb, a fost responsabil pentru stilul mai sofisticat, urban, care a fost, până la urmă, şi cel dominant în formaţia inclusă în curentul country-rock. Aceasta avea să fie şi imaginea artiştilor, în concertele lor: puţin country adus de ciocate şi blugi, o notă hippie dată de pletele blonde şi bandanele colorate şi una urbană, datorată tricourilor cu print cool, californian.
Frey şi Henley i-au întâlnit în trupa de backing vocals a Lindei Ronstadt şi pe ceilalţi doi muzicieni din componenţa originală a formaţiei, Bernie Leadon şi Randy Meisner, acestora alăturându-se, în timp, şi alţi muzicieni, precum Don Felder şi Joe Walsh.
Cu toate acestea, ei, Frey şi Don Henley (68), au fost creierul trupei care avea să fie inclusă, în anul 1998, în Rock and Roll Hall of Fame. În timp ce toboraşul Henley era, de cele mai multe ori, şi solistul vocal al trupei, Frey cânta de obicei la chitară şi la pian, dar nu ezita să facă şi backing vocals, atunci când nu era solist principal.
În sfârşit, în 1972, apare albumul de debut şi cu acelaşi nume ca al formaţiei, unul foarte bine primit, ca dovadă cele trei single-uri ajunse în Top 40. Mai mult, acest prim disc al celor de la Eagles avea să dea unul dintre cântecele lor legendare, „Take It Easy“, care a urcat până pe locul 12 în Billboard Hot 100.
Odată cu această promisiune de succes, se confirmă statutul privilegiat al lui Henley şi Frey în grup, deşi mulţi se aşteptau ca Leadon şi Meisner, doi veterani ai scenei muzicale, să aibă mai multă infuenţă în trupă.
Sărim două albume şi ajungem la al patrulea, One of These Nights, lansat în 1975, primul dintre cele patru discuri consecutive care aveau să ajungă pe primul loc în topurile americane. Şi cel care a făcut din cei patru californieni staruri internaţionale. Un an mai târziu, compilaţia „Their Greatest Hits 1971–1975“ încerca doar să-i ţină ocupaţi pe fanii rockerilor până la apariţia discului aflat încă în lucru, „Hotel California“, aşa că nimeni nu se aştepta la nebunia provocată de această lansare. Cum am amintit mai sus, avea să devină cel mai bine vândut album din State, din toate timpurile, iar cifrele vorbesc mai bine decât am scrie noi: peste 29 milioane de copii. În 1976, piaţa muzicală americană este zguduită de un nou album fenomen, „Hotel California“, piesa cu acelaşi nume devenind, în timp, cea pe care ar putea-o numi oricine, cunoscător sau nu, atunci când trebuie să identifice un hit Eagles. „Este un cântec despre partea putredă a visului american şi despre excesele din America, aşa cum le-am experimentat şi noi“, descrie Henley celebra piesă.
După un enorm succes comercial urmează, de obicei, dezamăgirea de-a nu te ridica la aceeaşi înălţime, iar asta s-a întâmplat şi cu albumele care au urmat după „Hotel California“. Şi nu vă gândiţi la eşecuri muzicale, Eagles nu putea produce aşa ceva, ci la discuri precum „The Long Run“ (1977), unul ajuns în fruntea topurilor şi care a vândut şapte milioane de copii.
Trei ani mai târziu, băieţii aruncă bomba: se despart. Prea multe personalităţi puternice la un loc, prea mare succesul, iar paharul avea să dea pe dinafară la un concert din Long Beach, în timpul căruia membrii formaţiei se ameninţau, între două note de chitară, cu bătaia, atunci când vor ajunge în culise. Concertul, unul înregistrat, îl surprinde pe Grey şoptind că-l va omorî pe chitaristul Don Felder… după trei cântece.
După separare, aşa cum era de aşteptat, cei doi membrii fondatori, Henley şi Frey, au avut şi cel mai mare succes solo, primul preferând să urmeze o linie militantă, cântecele sale având un puternic mesaj politic, pe când Frey a rămas fidel culturii rock. Evident, fanii Eagles nu erau mulţumiţi să-şi împartă adoraţia la doi, aşa că muzicienii erau bombardaţi cu aceeaşi întrebare: „Când se vor reuni?“. „Când va îngheţa iadul“, avea să răspundă Henley, tranşant. În 1994, 14 ani mai târziu, aşadar, iată că iadul a îngheţat. Mai mult în glumă, dar cât se poate de serios, formaţia reunită a revenit şi cu un nou album, „Hell Freezes Over“ (n.r. A Îngheţat Iadul), şi cu un turneu cu acelaşi nume. Cum era de aşteptat, euforia admiratorilor i-a adus pe cei de la Eagles, din nou, pe primul loc în topul Billboard.
Anii au trecut, vulturii şi-au mai pierdut din pene, dar n-au renunţat la visul lor, în ciuda problemelor de sănătate, cele care aveau să-i răpună zborul, luna trecută, lui Frey. În 2013, formaţia lansa un DVD-documentar, al cărui titlu spune totul, „History of the Eagles“, şi începea cu această ocazie şi un turneu american care avea să se întindă până în 2015. Nu ne-au mirat prea mult dezvăluirile făcute de rockeri în acest film, despre abuzurile de tot felul din tinereţe. Mărturisirea lui Henley este chiar pe jumătate amuzantă: „Reuşeam, totuşi, să ne temperăm obiceiurile rele. Nu lăsam excesele să ne pună în pericol munca. Chiar dacă beam şi mă drogam un weekend întreg, luni dimineaţa mergeam la sala de fitness să mă refac“. Despre turneul început acum trei ani, Henley spunea că ar putea fi ultimul. „Vom chema cel puţin un fost membru al formaţiei să cânte cu noi şi ne vom întoarce la rădăcinile noastre“. A fost - iar Henley a aflat asta, cu amărăciune, luna trecută, şi un „Adio“ emoţionant pe care colegul lui, Glenn, şi l-a luat de la scenă şi de la muzică. Dar şi de la frumoasa lui familie. Muzicianul a fost tatăl a trei copii frumoşi, o fată, Taylor (24), şi doi băieţi, Deacon (22) şi Otis (13), copii pe care i-a dăruit a doua lui soţie, Cindy Millican, fostă dansatoare.
Familia regretatului Glenn Frey
Marc Eliot, autorul volumului „To the Limit: The Untold Story of the Eagles“, îşi aminteşte, azi, care a fost deosebirea dintre cele două aripi ale vulturului. „Pe când scriam biografia formaţiei, l-am întrebat asta pe Henley, iar el mi-a răspuns aşa: «Dacă ar fi fost după mine, am fi avut cântări în fiecare zi din săptămână. Dar Glenn voia doar să navigheze pe Mediterană cu iahtul lui». Mi-am zis, atunci, că Glenn a ştiut, probabil, când să renunţe. Poate că a ştiut că adolescenţa nu te poate duce decât până la un punct şi că era timpul să părăsească Hotelul California.“ A putut oare, s-o facă? „You can check out any time, but you can never leave. ...“, avertiza cântecul lor emblematic, unul care plângea autodistrugerea ce vine la pachet cu faima.
Glenn Frey (stânga), alături de Henley
Omagiul lui Don Henley
„Glenn a fost cel de la care a început totul. A fost motorul, omul cu un plan. Avea cunoştinţe de-a dreptul enciclopedice despre muzică şi o etică a muncii în care renunţarea nu exista. Era amuzant, încăpăţânat, generos, extrem de talentat şi perseverent. A fost ca un frate pentru mine, eram o familie şi, ca în orice familie, existau unele disfuncţii. Dar legătura care s-a format între noi acum 45 de ani nu s-a rupt niciodată, nici chiar în timpul celor 14 ani, cât timp Eagles au fost despărţiţi. Eram doi tineri care au făcut pelerinajul spre Los Angeles cu acelaşi vis: să ne lăsăm amprenta în industria muzicală. Şi am reuşit să construim ceva care a durat mai mult decât am fi îndrăznit să visăm. Odihneşte-te în pace, frate! Ai realizat ceea ce ţi-ai propus, ba chiar mai mult.“
Foto: photoland/corbis images, guliver/getty images
