Tom Ford - „Fiul meu este cea mai reuşită creaţie a mea”

Designerul vorbeşte, de această dată, din ipostaza de regizor al filmului Nocturnal Animals, povestind, totodată, despre trecutul său şi despre rolul de tată.

Thomas Carlyle „Tom“ Ford (55), este, poate, unul dintre cei mai polivalenţi designeri ai tuturor timpurilor. Creator de succes, acesta reuşeşte să cucerească audienţa cu cea de-a doua producţie a sa, Nocturnal Animals, ce-i are ca protagonişti pe Amy Adams şi pe Jake Gyllenhaal. Un film plin de angoase ascunse, o metaforă a trecutului care îşi cere tributul prin prisma unui prezent ratat. Lupta se duce în lumea interioară a lui Susan Morrow (Amy Adams), odată cu primirea unei cărţi ce urma să fie publicată de fostul ei soţ, Tony Hastings (Jake Gyllenhaal), ca o consecinţă a rănilor pe care aceasta i le provocase în timpul căsniciei. Filmul premiat în 2016 la Festivalul de Film de la Veneţia e un thriller romantic, bazat pe o intimitate şocantă, violentă, un trecut adus în prezent prin intermediul unei cărţi-pedeapsă, ce explorează linia fină dintre pasiune şi cruzime, răzbunare şi resemnare.

Nocturnal Animals - Jake Gyllenhaal şi Amy Adams sunt protagoniştii peliculei.

Cum se îmbină acest film cu imaginea ta despre estetică şi filosofie? Tom Nu se îmbină, adică eu vreau să fiu luat în serios ca regizor, chiar dacă mai am şi o altă viaţă, aceea de designer. Sunt aproape obsedat să nu existe nicio legătură între cele două lumi ale mele atunci când fac un film. Adică personajul lui Amy e cumva o fashionistă, dar asta n-are nicio legătură, ăsta e personajul ei. Trăieşte într-o lume creată în aşa fel, încât totul este glacial, gri şi plin de nefericire, dar în care trebuie să arate impecabil. Deci partea cu moda din film vine să susţină personajul ei, în contrast cu ceea ce era ea înainte, adică naturală şi deloc preocupată de stil.

Nu am vrut să aştept şapte ani. Nici nu ştiu cum au trecut aceşti şapte ani. A trebuit să îmi dau seama ce vreau să transmit cu următorul meu film. Voiam să găsesc proiectul potrivit. Dar, mai presus de asta, mi-am dorit întotdeauna un copil şi, în urmă cu patru ani, s-a născut fiul meu, Alexander. Şi îmi doream să fiu cât mai prezent în viaţa lui.

Dar când ai început să fii interesat de industria cinematografică?

Cred că încă din copilărie, pe când trăiam în Texas, New Mexico. Primul lucru pe care mi-l doream era să scap de acolo şi să ajung la New York, unde aş fi putut să am un apartament frumos, glamorous şi să trăiesc ca cei pe care îi vedeam în filme. Şi viaţa avea să fie perfectă şi fericită. Dar ghici ce? Nu e totul perfect şi nu orice te face fericit. Există alte lucruri precum persoanele din viaţa ta, care te pot face fericit. Dar revelaţia asta de a face filme cred că am avut-o pe la mijlocul anilor ’90. Aveam deja ceva notorietate în lumea modei la momentul respectiv şi iubeam moda, dar în acest domeniu nimeni nu îţi garantează „veşnicia“, ca să spun aşa. Dacă vrei să exprimi ceva nimic nu se compară cu filmul. Filmul este pentru totdeauna, mai mult decât oricare alt mediu. Dacă urmăreşti un film vechi, te captează cu totul, te transpune în poveste. Te face să plângi. În realitate, sunt toţi morţi. Regizorul, scenaristul, actorii, dar tu trăieşti acolo cu ei ca şi cum e totul fresh. Nimic nu se compară cu asta. Aşa că dacă eşti pasionat de designul lucrurilor, prin film ajungi să creezi o intreagă lume care va trăi pentru totdeauna.

Tom Ford, dându-i indicaţii regizorale lui Jake Gyllenhaal.

În copilăria petrecută în Texas nu mă regăseam neapărat. Cred că trăiam mai mult prin intermediul filmelor. Ador Los Angeles-ul, dar mă întreb mereu dacă îmi place acest oraş pentru ceea ce este el sau pentru că a dat lumii această industrie cinematografică pe care toţi o îndrăgim. Îi mulţumesc, însă, că mi-a dat şansa să fiu ceea ce vreau să fiu.

Dintre toate lucrurile pe care le-ai creat până acum, este fiul tău cea mai reuşită creaţie? Ce ai învăţat din ipostaza de tată?

Fiul meu este cea mai reuşită creaţie a mea. Ceea ce mi-a schimbat total perspectiva asupra paternităţii a fost faptul că mă aud spunându-i lucruri pe care tatăl meu mi le spunea mie. Şi realizez că şi lui i-au fost spuse, la rândul său, de tatăl lui şi tot aşa. Şi că nu exemplul este cel mai important, ci faptul că fac parte dintr-un lanţ pe care l-aş fi rupt dacă nu aveam un copil. Pentru că viaţa mea se împarte în două: cea dinainte de Alex şi cea de după el.

Prima dată am plecat la New York şi, ca majoritatea americanilor care se maturizează, tot ce ne imaginam noi că e frumos şi fabulos se afla la Paris. Aşa că m-am mutat la Paris.

Da, mă simt. Am locuit mult în Europa, fie că a fost vorba despre Milano, Londra sau Paris. Şi da, am locuit mai mult în Europa decât în America şi pot spune că sunt un soi de hibrid, pentru că am în mine spiritul american, dar şi o mare parte din cultura europeană.

Mereu ţi-ai asumat riscuri, nu ţi-a fost niciodată teamă, dar dacă ar fi să compari primul sezon sub brandul Gucci cu primul film pe care l-ai făcut, când ţi-a fost cel mai teamă?

În mod ciudat, nu mi-e teamă, dar mă îngrijorez constant. Adică poate apărea o uşoară teamă sau emoţie, dar asta nu mă opreşte în demersul meu. De altfel, cred că din asta mă hrănesc, e o provocare constantă. Mă bucur să descopăr că, la final, am reuşit să fac şi asta, şi asta etc...

Cred că am prins sfârşitul erei Studio 54. Să ne imaginăm că ai 17 ani, încă nu ai realizat că eşti gay, te muţi la New York, eşti atrăgător şi, dintr-o dată, lumea începe să te invite la Studio 54. Intri gratis, bei gratis, te droghezi. Este epoca pre-SIDA, faci mult sex neprotejat şi nu te temi. Trăiam o viaţă de hedonism total, la care visam de mic. A fost fantastic! Am cunoscut oameni care au avut un impact fantastic asupra mea. Halston (n.r. Roy Halston Frowick, designer american decedat în 1990) îmi pregătea micul dejun în bucătăria lui, eu stăteam în minunata lui casă decorată chiar de el. Acesta era idealul meu de glamour. Aşadar, dintr-o dată, am fost aruncat în acest stil de viaţă, care mi-a marcat iremediabil percepţia asupra frumosului şi glamour-ului. Este şi acum parte din latura mea estetică, din sufletul meu.

Designerul este căsătorit cu Richard Buckley din 2014.

Poate sună prea personal, dar ai spus că ai venit la New York şi nu ştiai că eşti gay. Dar ce simţeai înainte să afli asta despre tine?

Aveam o prietenă, eram foarte fericit, eram chiar îndrăgostit. Dar când am realizat, mi-am explicat multe dintre trăirile mele anterioare. Nu prea îmi place să vorbesc despre asta pentru că nu îmi plac termenii „straight“ sau „gay“. Cred că fiecare dintre noi a trecut prin perioade de incertitudine sentimentală, nu neapărat sexuală.

Era un rol destul de dificil, subtil, pentru că o mare parte din film personajul ei citeşte. Amy, mai mult decât oricare altă actriţă cu care am lucrat, poate juca cu ochii. Este incredibil cum poate transmite lucruri doar printr-o simplă privire. Voiam, în acelaşi timp, să pară sensibilă, vulnerabilă, pentru că este o victimă a propriei incertitudini. Iar ochii ei au un suflet al lor, dacă o priveşti fix în ochi, te îndrăgosteşti de ea. Are această calitate pe care nu o poţi trece cu vederea.

Există un anumit punct care marchează răzbunarea. Dar este vorba şi despre un strigăt disperat al primului ei soţ care, parcă, vrea să spună: „Uite, am făcut-o până la urmă!“. Încă de la început, el are o replică ce vine să susţină acelaşi lucru: „La final, m-ai lăsat cu ceva despre care voi putea scrie din tot sufletul“. Însă ceea ce ea îi lăsase era o poveste tristă, sfâşietoare, dar el a transformat acea durere în ceva creativ, ceva bun, de natură viscerală, spunându-i: „Asta m-ai făcut să simt!“. Iar la final, o face să se îndrăgostească din nou de el. Numai că el a mers mai departe, rănit. Pentru că, într-un fel, cartea a fost elementul cathartic pentru el. Sau poate o iubeşte atât de mult încât nu mai suportă s-o revadă?

Poate o comedie mai ciudată…

Foto: Guliver/Getty Images, Hepta