Viaţa unei dive supreme. Diana Ross, Regina de la Motown

Diana Ross în 1987

Nu e de mirare că Michael a iubit-o atât de mult. Ai fi zis că e sora lui geamănă! Aveau multe în comun: acea carismă scenică unică, supleţea tipică unui balerin, uşurinţă în mişcări şi drumul bine conturat către nemurire.

Miss Ross, aşa cum insistă artista de 71 de ani să i se spună, şi nu din vanitate, ci dintr-o reminiscenţă a acelei politeţi un pic desuete, a fost jumătatea Regelui, în ciuda diferenţei de 14 ani dintre ei. Poate nu la nivel sentimental, însă când apăreau pe scenă, cei doi păreau plămădiţi din acelaşi material: de megastar. Diva cu păr bogat, podoabă naturală în care pare că-i stă puterea, i-a supravieţuit celui care o adora şi pe care ea îl alinta, într-un mod mai degrabă senzual decât matern, My Baby.

Diana Ross a fost The Supreme of The Supremes şi, aşa cum chiar ea avea să pretindă, şi-a câştigat dreptul să fie o divă, căci pentru asta a muncit o viaţă întreagă (şi, spun gurile rele, a călcat peste cadavre): pentru a fi cea mai strălucitoare stea din constelaţia muzicii. Şi de pe celebrul bulevard Walk of Fame, am putea spune, acolo unde Diana a primit două stele: una ca artist solo şi una ca membră a trupei The Supremes.

Povestea ei începe în Detroit, Michigan, pe 26 martie 1944, acolo unde Ross şi alte două fete ambiţioase şi talentate, Florence Ballard şi Mary Wilson, îşi imaginau viitorul pe scenă, în rochii asortate, cântând şi dansând pe ritmuri soul, precum multe alte trupe de fete ale acelor ani. Întâlnirea cu Berry Gordy, mogulul de la casa de discuri Motown, cea care avea să popularizeze muzica neagră în State în anii ‘60 şi ‘70, le-a adus pe Diana şi colegele ei aproape de împlinirea visului. Au semnat, au devenit The Supremes şi, până astăzi, au rămas una dintre cele mai bine vândute trupe de fete din lume, cu 10 single-uri ajunse numărul 1 în Billboard Hot 100.

„Noi chiar am creat o imagine pentru trupele de fete de atunci. Cum primul meu job a fost la magazinul Hudson's, am fost influenţată foarte mult de vitrine şi modă. Mai mult, am absolvit clasa de design şi ilustraţie de modă de la liceul Cass Technical. Dintotdeauna am fost interesată de modă, cosmetică, machiaj şi coafură, aşa că şi imaginea noastră a fost foarte ladylike“, îşi aminteşte Diana.

1966. Cindy Birdsong, Diana Ross, Mary Wilson sau The Supremes

Dacă ar fi să dăm Cezarului ce-i Cezarului, Miss Ross este imaginea a ceea ce americanii au numit, în acele vremuri, black glamour: diva epata cu blănurile ei ridicol de masive, rochiile ei aveau întotdeauna ştrasuri şi paiete, părul ei era perfect coafat, o caracteristă a anilor ‘60, eyelinerul îi contura perfect ochii. Singurul lucru bizar pentru o femeie de culoare era silueta Dianei, aproape anorexică şi neobişnuit de lipsită de forme pentru o negresă.

Aproape ca într-o telenovelă, bossul Berry Gordy a observat că Diana avea o sclipire şi, desigur, şi-a dorit-o şi ca amantă, el fiind pe atunci cât se poate de însurat. Sclipirea a descoperit-o deşi păreri avizate susţin că Diana nu avea cea mai bună voce de la The Supremes şi nu era nici cea mai frumoasă fată de la Motown.

„Ăsta a fost visul meu“, îşi aminteşte astăzi Gordy, „să fac din Diana cel mai mare star din lume. Am fost obsedat de ideea asta.“ Începând din 1965, Diana devenise - neoficial, desigur, regina de la Motown. Doar se culca cu regele!

Dacă până atunci Florence Ballard era privită ca solistă a trupei, lucrurile au început să se schimbe în favoarea „fetei şefului“, care a devenit lidera formaţiei şi care, pe scurt, începea să taie şi să spânzure la Motown. Dacă ceva o deranja, dacă cineva o supăra, Diana avea fir direct la Gordy, iar lucurile se rezolvau după bunul ei plac. Este celebru un interviu cu cele trei fete de la The Supremes, la care asista şi Gordy şi-n timpul căruia reporterul se adresa cântăreţelor pe numele lor mic: Mary, Florence şi Diana. În cazul celei din urmă, bossul Motown a intervenit, atrăgându-i atenţia jurnalistului: „Ei să îi spui Miss Ross!“

Evident, Florence şi Mary nu erau încântate să devină, din membre cu drepturi depline, nişte backing vocals pentru Diana, iar prima a început să-şi exprime nemulţumirea din ce în ce mai vocal. În plus, întârzia la concerte şi înregistrări şi avea şi probleme cu alcoolul, ceea ce a dus la concedierea şi înlocuirea ei în trupă. Nouă ani mai târziu, lovită de sărăcie, uitare şi luptându-se cu depresia, Florence moare în urma unui stop cardiac, la doar 32 de ani, iar apropiaţii o privesc pe Diana ca fiind responsabilă morală. Şi, ca şi cum nu i-ar fi fost de ajuns, Ross ajunge să fie în centrul atenţiei chiar şi la înmormântarea fostei ei colege. Un jurnalist citat în documentarul „E! True Hollywood Story - Diana Ross“ susţine că artista a intrat în biserică înconjurată de bodyguarzi şi reporteri, strălucitoare ca o divă şi, pentru un plus de dramatism, a mimat şi un leşin.

Se întâmpla în 1976, la şase ani după ce Diana le părăsise pe supreme. Evident, dacă pentru colegele ei începea declinul, Ross urca de-acum singură şi nestingherită pe scara celebrităţii la care a râvnit atât de mult. Cu ajutorul amantului Gordy, îşi lansează albumul de debut, „Diana Ross“, iar totul merge conform planului, atunci când piesa „Ain't No Mountain High Enough“ ajunge pe primul loc în topuri. Diana vrea şi mai mult, vrea în filme. Iar pelicula despre viaţa cântăreţei de jazz Billie Holiday, „Lady Sings the Blues“, este cum nu se poate mai bine venită pentru egoul ei. Cu toate acestea, în ciuda reticenţelor criticilor, Diana se descurcă admirabil în rol principal, fiind nominalizată la Globurile de Aur şi la Premiile Oscar pentru cea mai bună actriţă. N-a câştigat, în ciuda PR-ului făcut de Gordy fostei sale amante, bossul de la Motown gândind, probabil, că-i poate influenţa chiar şi pe membrii Academiei.

1995, Diana Ross şi Berry Gordy

Am spus bine fostă amantă, căci Diana termina, în 1971, relaţia cu cel care a făcut-o mare, deşi îi purta copilul în pântec. Artista era însărcinată în două luni atunci când s-a căsătorit cu managerul ei evreu, Robert Ellis Silberstein, primul ei soţ fiind cât se poate de conştient că fiica acesteia, Rhonda, era a lui Gordy. Până la 13 ani, Rhonda a fost singura care nu ştia cine e tatăl ei adevărat.

Cu primul soţ, Robert Ellis Silberstein

„Eu semănam foarte mult cu Gordy, iar surorile mele (n.r. Tracee Joy şi Chudney Lane) semănau cu tatăl lor, un evreu american foarte înalt“, spune Rhonda, care a fost încântată să afle adevărul, cu atât mai mult cu cât Berry era un apropiat al familiei, fetele Dianei considerându-l un fel de unchi.

Spre sfârşitul anilor 70, Diana era încă pe cai mari. Jucase rolul lui Dorothy în „Vrăjitorul din Oz“ (filmul în sine a fost un eşec, dar nu contează), avea propria ei emisiune, An Evening with Diana Ross, scotea hituri după hituri şi, cel mai important, încă era un sex simbol. „Dintotdeauna am ştiut să fiu sexy şi n-am renunţat încă la sex, de-aia am şi cinci copii. Îmi place foarte mult. Când merg printre spectatori, îmi place să-i ating şi să-i îmbrăţişez, iar ei vor să mă atingă şi să mă îmbrăţişeze, la rândul lor. Mă îmbrac seducător. Decolteul nu este foarte generos, dar rochiile mele sunt foarte frumoase. Sunt mulţumită de mine şi cred că asta se vede“, declara Diana, în 1997, pentru revista Rolling Stone.

Diana Ross şi Michael Jackson, într-o emisiune difuzată în 1981

S-a văzut asta, şi-ncă cum, în clipurile pieselor „Upside Down“ şi „Chain Reaction“, unde o Diana de circa 40 de ani încă ştia să joace… jocul seducţiei.

Victimă avea să-i cadă, din 1980 până în 1983, tocmai un afemeiat notoriu, legendarul solist al trupei Kiss, Gene Simmons. Naşul îşi găsise naşul, cum ar veni…

Diana nu mai stăpânea, însă, la fel de bine jocul succesului comercial, căci îngerul ei păzitor, Gordy, obosise şi voia să se retragă din afaceri. Iar noua ei casă de discuri, RCA Records, îi oferise un contract fabulos, de 20 de milioane de dolari, dar nu şi titlul neoficial de regină, pe care-l avea la Motown.

În anii 90, Diana pierduse piaţa americană, acolo unde fostul ei protejat, Michael Jackson, îi umbrea steaua cu strălucirea lui. Vindea bine, însă, pe cea internaţională, mai ales în Marea Britanie, compilaţia „One Woman: The Ultimate Collection“ dominând topurile muzicale din Regat în 1994. Şi, dacă în State lumea începuse s-o uite, în Anglia era declarată, în 1999, cel mai de succes artist feminin din istoria topurilor muzicale.

Succesul din Europa mai ştergea, probabil, din dezămăgirea de a trece printr-un nou divorţ în State, în 2000. Cu magnatul norvegian din industria ambarcaţiunilor, Arne Næss Jr., Ross s-a căsătorit în 1986 şi-a devenit şi mamă de băieţi: Ross Arne s-a născut în 1987, iar Evan, actualul soţ al lui Ashlee Simpson, în 1988. Interesant este că, despre al doilea ei soţ, decedat în 2004 în urma unui accident de alpinism, Diana avea să spună că a fost iubirea vieţii ei. Nu Gordy şi nici Michael…

O idee care poate fi contrazisă, însă, de realitate. Marea iubire a Dianei Ross a fost chiar… Diana Ross.