Interviu

Acasă la Ileana, Cătălin & Sasha Badiu: „Am reuşit să rămânem împreună“

Acasă la Ileana, Cătălin & Sasha Badiu: „Am reuşit să rămânem împreună“

Ileana, Cătălin & Sasha Badiu

Liniştea de la Breaza a fost ambianţa unei poveşti frumoase, pe care am împărţit-o cu cei trei într-o dimineaţă de weekend.

Familia Badiu ne-a primit în cel mai intim loc al vieţii lor. Cel în care se retrag în linişte când aglomeraţia e mai mare. Cel în care se înghesuie puţin să intre unul în sufletul ce­luilalt, cum mai încercăm uneori, dar de la prea multă gă­lăgie nu ne iese. E casa în care a copilărit Ileana în vacanţe. Au recondiţionat-o şi i-au redat viaţă. Ea conduce o mare agenţie de publicitate. Iar Cătălin Badiu conduce o mare agenţie de repus oameni în viaţă. Le operează inimile, ceea ce sigur, pare că a reuşit să facă şi în familie.

Suntem practic în casa vacanţelor copilăriei tale.

Ileana Până la 14 ani veneam aici cu părinţii mei, apoi a fost singurul loc în care aveam voie să vin şi singură. De pe la 15 ani am venit cu prietena mea, Ana, cu care, de altfel, sunt în continuare prietenă. Lucrăm împreună. Am crescut împreună şi e naşa lui Sasha.

Cum erai atunci şi nu mai eşti acum?

Eram răzvrătită. Eram în căutarea personalităţii mele. Eram în căutarea mea. Şi am avut o devenire mai anevo­ioasă. Chiar mai întârziată. Acum sunt foarte asumată cu ce sunt. Nu mai trebuie să demonstrez nimic. Ştiu exact cât pot şi cum pot.

Uitându-mă la succesul acesta, ce-ai avut tu în lupta cu viaţa?

Termenul acesta de succes e o chestiune care se de­monstrează pe termen lung. La 40 de ani, în fine, 42 (râde), e greu să spui că cineva a avut succes sau n-a avut. Asta putem să contabilizăm la sfârşitul vieţii. Până la acest moment, parcursul a părut pozitiv. N-a fost mereu aşa. Toată devenirea aceasta a fost cu sacrificii.

Când ţi-a fost cel mai greu?

În adolescenţă, când nu eram împăcată cu mine, când nu ştiam cine sunt. Lucrul acesta i-a terminat psihic pe toţi cei din jur. Asumarea faptului că nu pot fi altfel decât pot eu să fiu a venit abia pe la 25 de ani.

Pare devreme.

Căutările acelea mi s-au părut lungi şi chinuitoare. În afara faptului că am avut o copilărie ocrotită de părinţii mei şi că mi s-au pus toate mijloacele la-ndemână ca să-mi exploatez firea foarte bine, în rest, nimic din ceea ce am obţinut n-a venit uşor. Pentru fiecare lucru am mun­cit mai mult ca alţii. Femeile nu avuseseră încă la vremea aceea ocazia de a fi luate în seamă. Atunci, cel mai greu a fost să demonstrez că nu sunt doar o fată drăguţă. După ce am reuşit să conving nişte companii că ar trebui să mă angajeze, fiecare lucru pe care-l făceam era chestionat.

DSC_7128

Dar ştii de ce?

De ce?

Pentru că e greu de crezut că un om poate să le aibă pe toate.

Da, tinzi să crezi că ceva e putred acolo. (râde) Femeia să fie nebună măcar.

Ce a rămas nefăcut în aceşti primi 40 de ani?

Nu mi se pare că a rămas ceva nefăcut. Am plantat şi un copac, am făcut şi un copil. Şi o firmă. Am crescut şi-un câine. M-am căsătorit, chiar de două ori. (râde)

Nu ţi-e frică de bătrâneţe.

Nu mi-e.

Pentru o femeie frumoasă, iată alt paradox.

Nu. Pentru că am luat-o ca atare. Cât nu eşti disperat şi nu ai nostalgia vremurilor trecute aşa se întâmplă. Pro­babil la 20 de ani arătam mai bine decât arăt acum. Dar eram atât de neliniştită, încât nu-mi doresc să revin aco­lo. Ar însemna să mă întorc şi la creierul de atunci. Eu nu-l mai vreau. Sunt OK cu cel de acum. Persoanele care luptă într-o disperare cu vârsta nu-mi par altfel decât ri­dicole. Că în principiu arată ca nişte femei de vârsta lor, care vor să arate de 20 de ani.

O perioadă de timp ai stat departe de soţul tău.

11 ani, da.

Altă perioadă de timp ai stat departe de el de tot.

Noi ne-am cunoscut chiar la grădiniţă, dar n-am avut nicio treabă unul cu altul. Ne cam ştiam. Dar n-am avut niciodată nimic emoţional, până la întâlnirea de zece ani de la terminarea liceului.

Avem o problemă. Soţul a spus altfel. El a crezut că şi la liceu a fost ceva.

Ştiu. Am avut un episod prin clasa a IX-a.

DSC_7166

Pentru el a contat, dacă l-a ţinut minte.

(râde) El crede că şi pentru mine. Dar nu este aşa. La vârsta aceea îmi plăceau băieţii mult mai mari ca mine. Sigur, era şi el un băiat atractiv. Cânta, dansa, avea o groază de calităţi, dar mie tot băieţii mai mari îmi plăceau la vârsta aia. Şi, la un moment dat, am plecat într-o tabără în Austria şi acolo a fost o treabă.

Care contează pentru el.

Sigur că un destin comun era clar că avem. La această întâlnire, ne-am revăzut, am simţit lucruri şi ulterior le-am dezvoltat. Dar nu ime­diat. A fost o relaţie incredibilă. Dacă cineva mi-ar fi povestit că poţi să construieşti o relaţie la distanţă la vârsta aceea, n-aş fi crezut. Noi am început să ne scriem după ce el a plecat de la acea întâlnire. Am scris mult, ne-am cunoscut mai bine. Cred că putem publica o carte cu scri­eri via e-mail. Skype nu era atunci.

Când ai ştiut prima dată că el va fi tatăl copilului tău, ca să nu spun copiilor tăi?

Cumva, din momentul în care mi-am dat sea­ma că sunt îndrăgostită de el, am ştiut că va fi tatăl copilului meu. Ştiam că modelul părintelui pentru un copil este esenţial. Al tatălui chiar mai mult decât al mamei. El e un om atât de hotărât, de muncitor şi trainic, încât mi-am dorit ca el să fie tatăl copilului meu.

În primul rând, ce vă apropie?

Deşi, în aparenţă, suntem cumva diferiţi, amândoi am avut un parcurs comun. Şi valori co­mune. Ne place aceeaşi muzică. Ne plac aceleaşi formaţii pe care nu le mai ascultă nici străbunica mea. Lucruri pe care le-am trăit pentru că ascul­tam aceeaşi muzică atunci când eram mici, în ta­bere. Ne leagă chiar şi casa aceasta. Copilul, felul în care îl pupăm toată ziua. Ne leagă tot.

Cum au fost părinţii tăi cu tine şi eşti şi tu cu Sasha acum?

Bună întrebare. Nu sunt cu el cum au fost ei cu mine. Acum vremurile sunt altele. Prefer să nu fiu atât de strictă cum au fost părinţii mei. De exemplu, eu, în adolescenţă, aveam această sin­gură grijă: cum să rup barierele.

Deci el nu va trebui să mai iasă din casă, ca tine, noaptea, pe geam.

Nu. Am să-i dau voie să iasă pe uşă. Erau in­certitudini după Revoluţie, veneau terorişti şi mi­neri, lumea era în schimbare. Se bea şi se fuma la liber. Înţeleg într-un fel panica părinţilor mei. Eu n-am să fac asta cu Sasha.

Când au fost ai tăi mândri de tine cel mai mult?

Când am terminat facultatea. Eram plină de frondă, pentru că ai mei voiau să mă umplu de coroniţe şi premii. Tocmai ca să-i şochez, am zis să nu dau la facultate. Era un mod de a le atrage atenţia. Sigur că am dat, însă, la facultate şi am şi intrat, iar acesta a fost un prim motiv al lor de mândrie. Apoi m-am şi angajat când eram la fa­cultate. Tatăl meu era susţinătorul familiei şi, din păcate, s-a prăpădit făcând o leucemie la vârsta lui de 65 de ani şi a mea de 22. Pentru că eram deja pe picioarele mele, dincolo de suferinţa sufletească imensă, nu am avut nici un fel de teamă.

DSC_7153
Ileana, în tihna casei din Breaza

Citeşte restul interviului în noul număr al revistei OK!, acum pe piaţă!

 Foto: Sorin Stana, make-up: mihaela oarna/ ABAcademy, hair style: roxana balaci/ gett’s artistic team