Interviu

EXCLUSIV Alessandra Stoicescu, totul despre provocările vieţii de mamă la 43 de ani: "Sara m-a schimbat fundamental!"

EXCLUSIV Alessandra Stoicescu, totul despre provocările vieţii de mamă la 43 de ani: "Sara m-a schimbat fundamental!" camera-retro icon Vezi galeria 4 poze

Ne-am reîntâlnit cu ea şi soţul său, Sergiu, la doi ani de la venirea pe lume a fiicei lor. Şi i-am regăsit în cea mai bună formă, la întoarcerea din concediu. Aşa că le-am propus să continuăm puţin starea de vacanţă, cu un picnic care a scăpat de ameninţarea ploii

Foto: Sorin Stana; Make-up: Andreea Lungu (beautyartist.ro); Hair: Ana Băncuţă; Vestimentaţie - Alessandra Stoicescu: Terminal of Fashion (toff.ro), Valentino, Dolce&Gabbana; Sergiu Constantinescu: Canali, Valentino, Dolce&Gabbana. Mulţumim pentru sprijin Lagoo Snagov.

La prima discuţie pe care am avut-o cu Alessandra Stoicescu după venirea pe lume a Sarei, promitea atunci că îşi va lua fiica în toate călătoriile. Am crezut că a fost un entuziasm de moment. Dar cei doi ani care s-au scurs de atunci dovedesc că şi-a ţinut promisiunea, în ciuda faptului că maternitatea a apărut în viaţa ei la o vârstă a maturităţii, când cei mai mulţi au tendinţa să fie de o mie de ori mai precauţi. Despre schimbările din viaţa ei, personală şi profesională, petrecute în aceşti doi ani, şi călătoriile în familie alături de cea mică şi Sergiu Constantinescu, cel care i-a devenit soţ în 2013, am vorbit la un picnic în liniştea naturii de la complexul Lagoo Snagov – păstrând, însă, toţi ochii pe Sara cea zglobie, gata să inventeze un nou imprimeu al rochiţei cu zmeura delicioasă savurată la picnic.

V-aţi întors din concediu. Aţi spus că vreţi să o luaţi pe Sara peste tot cu voi. Şi v-aţi ţinut de cuvânt.
Alessandra
Da. Şi să ştii că nu ne-am oprit din asta şi din ce în ce mai mult ne propunem să călătorim. Pentru că am constatat că ei îi face foarte bine. Iniţial, nu ne puneam problema la modul serios. Părinţii, după ce apare un copil dorit, adorat, cum este şi Sara, spun: „Bun, mi se schimbă viaţa. Totuşi, călătoriile erau o bucurie. Cum o să facem? Mergem cu ea. Dar când e vârsta potrivită?“. Sunt pediatri care ştii că spun că până la 4 ani nu are voie la mai mult de 100 de kilometri de casă. Moda mai veche... Noi, după ce eu am născut, am stat acasă cinci zile, după care ne-am dus o săptămână la munte, o săptămână la mare cu copil de o săptămână, două, trei... (râde) Şi am constatat că pe ea o ajută foarte tare. Face nişte salturi în dezvoltarea ei. Devine mai sociabilă, mai bucuroasă. Nu are nicio problemă să doarmă oriunde. Important este să aibă pătuţul ei, fiindcă ea a dormit în patul ei de la bun început. Dar acum doarme şi în camera ei, pentru că aşa a decis ea la un moment dat. Eu zic că suntem în „tabără“, pentru că programul este al ei. Aşadar, îmi pare rău să dezamăgesc oamenii care mă întreabă: „Şi seara ce aţi făcut?“. Am păzit copilul care dormea. (râde) Şi dimineaţa? Totul e în funcţie de programul de mâncat, de dormit, de mers la plajă.

Mulţi spun că părinţii sunt mai grijulii şi mai speriaţi după o anumită vârstă. Iar tu ai devenit mamă la 43 de ani...
Aşa este.

Dar mie mi se pare că voi sunteţi curajoşi, pentru că iată cât călătoriţi.
Adevărat şi asta. Eşti mult mai conştient la o anumită vârstă de ceea ce se poate întâmpla rău, pentru că ai trecut prin mai multe, ai văzut mai multe. Cred că de aici porneşte. La 20 de ani, te gândeşti că cel mic creşte oricum. Asta am auzit din ce mi s-a povestit. Însă noi am zis că aceste călătorii o vor ajuta. Multă lume îmi spune: „Îţi trebuie cel puţin un concediu romantic pe an, doar tu cu Sergiu“... Nu poţi, însă, nicio zi. Trebuie să fii acolo, lângă ea. Evident că ea nu ţine minte că a fost în Maldive, nu ştie ea că era Oceanul Indian şi nu Marea Neagră, dar ţine minte răcuşorii de acolo, melcuşorii, culoarea turcoaz a apei. Astea sunt lucruri care o marchează.

Filmările, documentarea fac parte din meseria ta de om de televiziune. Bănuiesc că ai adunat deja material cu Sara, pe care să i-l arăţi mai târziu, când o să conştientizeze.
Da, da, am filmat aproape toate momentele importante. I le arăt deja şi ea ştie. I-am spus deja că a stat la mama în burtică, unde avea camera ei. I-am arătat şi poze cu mine însărcinată. Le bagă la cap pe toate şi de-aia şi vorbeşte atât de mult, pentru că discutăm cu ea precum cu un om mare. Dar dincolo de sutele de mii de poze şi filmuleţe pe care le avem deja cu fiecare moment, înainte de orice plecare, în funcţie de vârstă, cam cu o lună și jumătate înainte, începeam să mă documentez. Unde e bine să stea în avion: în braţele tale sau pe scaunul ei? Până în doi ani, nu eşti obligat să-i cumperi scaun. Dar noi i-am cumpărat locul ei în avion pentru că voiam să doarmă. Nu adoarme pur şi simplu în braţele mele. Stă cu ochii semi-deschişi şi, dacă nu o aşezi la locul ei, nu adoarme profund. Şi din punct de vedere al siguranţei, este mult mai bine să ai o scoică de transport pe care s-o pui pe scaunul ei. Aşa că la şase luni, când a fost în Dubai, avea scaunul ei şi scoica ei. Mai târziu, i-am luat extensie de scaun ca să doarmă în avion pe zborurile mai lungi, cum a fost cel până în Maldive.

Tu realizezi că acum există o obsesie a documentării faţă de vremurile părinţilor noştri...
Ei de unde să se documenteze? La bibliotecă nu se puteau duce să citească despre lucrurile astea... (râde)

Acum conceptul de parenting e total diferit faţă de acele vremuri.
Eu mă documentez despre ce să am la mine şi ce este benefic ca să fie şi în siguranţă şi să-i fie cât mai bine, pentru că este clar că un drum lung este stresant. Astea sunt lucrurile la care mă uit, nu la ce îmi zice marele guru în parenting să fac. Dar mă interesează opinii medicale.

Şi legat de asta sunt curioasă: tu vii dintr-o familie de medici. Cum e cu opiniile lor?
Ai mei toţi au făcut Medicină: şi mama, şi tata, şi fratele. Şi cu toţii sunt mult mai relaxaţi decât noi, non-medicii. Eu mă sperii şi ei îmi zic: „Bine, eşti tu mama documentării. Potoleşte-te, lasă copilul în pace! Lasă-te pe tine în pace“. Eu sunt omul ăla care trebuie să investigheze orice. Dar cu bubiţa aia ce e? Mă uitam pentru o prietenă care abia a născut pe discuţiile mele cu neonatoloaga în primele două luni. În fiecare zi îi scriam câte ceva pe WhatsApp. Ea zâmbea. Îi spuneam: „Mi se pare că un ochişor e puţin umflat“. Pac, poză. Îi trimiteam. „E foarte bine, e normal, lăsa-ţi-o, puneţi-i ser fiziologic.“ „Mi se pare că a dormit mai mult, nu ar trebui s-o trezesc?“ „Nu treziţi niciodată copilul din somn.“ Şi aşa le-am învăţat, din mers. Dar, într-adevăr, starea asta de alertă este şi pentru că am o vârstă şi din cauza spaimei că i se întâmplă ceva şi eu nu identific din timp...

Cum e Sergiu ca tată?
Îl ştiam pe Sergiu cum e ca tată, pentru că îl văzusem alături de fiica lui mai mare. Când ne-am cunoscut, fata lui, Bianca, avea 14 ani. Şi îl văzusem cât este de implicat şi de tătos, să ştie absolut tot, prin ce trece, s-o ducă, s-o aducă... Noi, în primele luni cu Sara, am fost singuri şi aşa am şi vrut. Doar de vreo două ori am chemat pe cineva, cât trebuia să plecăm la un eveniment. Dar cu excepţia perioadei de alăptat, în această perioadă în care am fost doar noi, practic ne-am împărţit sarcinile. Deşi la îmbrăcăminte, asta e partea mea... (râde)

Deci a schimbat şi scutece Sergiu...
Absolut tot. Sergiu e full time.

Şi acum cine vă ajută?
Acum e mama lui Sergiu care vine să stea cu ea atunci când mergem la serviciu. Şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că este ea alături de noi, foarte vivace şi cu foarte multă energie. Bineînţeles că o adoră pe Sara, dar mai mult decât atât, este neobosită, are o energie fantastică, îi cântă, îi spune poezii şi poveşti, e minunată. Nu-mi puteam dori mai mult decât această şansă, sincer. Pentru că asta am vrut: atunci când nu suntem noi, să nu fie, totuşi, un om străin alături de Sara. E ok dacă găseşti o bonă...

Dar tu ţi-ai dorit pe cineva din familie.
Da. Oricum, atunci când pleci cu treabă de lângă ea, ai sentimentul că o abandonezi, că pierzi ceva. Eu plec deja de când ea avea șase luni, pentru că atunci am început serviciul.

Cum a reacţionat Bianca, fiica lui Sergiu? A existat vreo gelozie?
Nu, gândeşte-te că Bianca are deja 24 de ani. Îşi experimentează instinctul de maternitate. Dar în acelaşi timp ele au o relaţie specială: Sara o adoră, vrea s-o copieze în toate. Mama şi tata sunt minunaţi, dar când apare Bianca, ea e centrul Universului. Vrea să meargă ca ea, să se îmbrace ca ea. Sunt minunate împreună şi în Maldive am fost toţi patru şi s-au distrat amândouă. Acolo era joaca cea mai liberă. Se înţeleg foarte bine. Dar diferenţa e mare între ele, de 22 de ani.

Tu cum te-ai schimbat, Sandra, în aceşti doi ani?
Fundamental. Ţi se schimbă lista de priorităţi. Îmi dau seama că, dacă e vorba de Sara, nu mai contează nimic. Şi mi se pare că, având această binecuvântare în viaţa mea, la o vârstă la care greu reuşeşti să mai faci copii... Şi spun „binecuvântare“ pentru că am rămas însărcinată natural la 42 de ani şi am născut la 43, nu am făcut eforturi, în timp ce sunt femei mult mai tinere decât mine care nu reuşesc să rămână însărcinate. Aşadar, gândindu-mă la aceste lucruri, am spus că este limpede că Sara e dată de Dumnezeu. Deci cum aş putea eu să zic acum: „Nu, pentru mine este important altceva“. Ce?! Nu există. Din momentul în care am rămas însărcinată, am realizat că ea este cel mai important lucru.

Dar ce ţi se pare, totuşi, cel mai greu?
Nu neapărat cel mai greu, ci provocarea mea. Partea de început, când doar o hrăneşti şi ai grijă de ea, e una. Deja a început, însă, perioada de educaţie. Nu vreau să fie răzgâiată, pentru că pe ea o văduvesc dacă o fac să fie aşa. E minunat să zici: „Mama şi tata îţi dau absolut tot ce vrei tu“. Dar ea în viaţă va avea această aşteptare, ca toată lumea să-i pună totul la picioare. Şi atunci noi lucrăm cu ea în fiecare zi. Iar presiunea cea mai mare pe care o simt asta cred că e: este cel mai important lucru din viaţa mea dacă reuşesc s-o fac să fie un om frumos, să fie bună, să aibă răbdare... Că deja sesizezi mici lucruri. Nu are răbdare foarte multă. Încearcă un lucru de câteva ori, dacă nu îi iese, are tendinţa să arunce acel lucru. Aşa că am zis că trebuie să-i dezvolt puţin răbdarea.

O vede Sara pe mami la televizor, îşi dă seama cine e acolo?
Da, a şi fost la o filmare, la interviul cu Moş Crăciun. Înainte de Crăciun, am avut o întâlnire pe Skype cu Moşul din Laponia. Şi a venit şi ea. Moşul vorbea engleză, ea nu vorbea engleză. Dar a fost interesant. (râde)

E prea devreme să vorbim despre ce o vezi făcând pe Sara când va fi mare. Dar mă interesează cum simţi tu lumea presei acum, dacă ţi se pare în continuare un domeniu atractiv pe termen lung.
Presa s-a schimbat foarte mult faţă de momentul când am intrat eu în lumea asta. Dar o văd pe Sara în zona asta. Nu înseamnă că o s-o împing. Poate o să vrea să fie de la matematician la avocat, economist, orice. O să văd ce i se potriveşte. Însă e foarte artistică. Îi place să cânte. Mi-a zis deja că vrea la pian, la chitară, ştie notele muzicale, e clar că zona asta trebuie dezvoltată. Dar eu aş încuraja-o să facă orice, inclusiv televiziune. Însă o văd mai puţin în zona de ştiri, nici nu ştiu cum o să fie ştirile peste 20 şi ceva de ani.

Cum a fost pentru tine anul acesta nebun?
O binecuvântare dintr-un punct de vedere: că am putut sta foarte mult timp împreună. Înainte de Crăciun, am făcut Covid toţi. Iniţial, a fost panică pentru părinţii noştri. Însă după asta ne-am dat seama că n-am fi stat doar noi în casă toată perioada aceea, să-i facem şi bradul, să ne jucăm. Din punctul ăsta de vedere, a fost minunat. Am putut să stăm foarte mult împreună.

Sara a împlinit 2 ani pe 29 iulie. Cum a petrecut?
Alături de copii, la piscină, şi cu Minnie, şi cu Mickey, şi Patrula Căţeluşilor. S-a distrat cu copiii şi a fost relaxată. Suntem gata de poze, Sara? Cât de frumoasă eşti! Vai de mine...
Sara Şi de mine!
Alessandra (râde)

Ai revenit pe sticlă la şase luni după naştere şi ai marcat o schimbare – ai trecut de la postura de moderator la cea de prezentator. Cum simţi schimbarea, care sunt diferenţele?
E o schimbare extrem de interesantă. Timp de zece ani, cât am fost moderator, decideam singură tot ce intra în emisiune, care sunt direcţiile, temele. Acum importanţa este mai mare, pentru că tu reprezinţi munca unei întregi redacţii şi contează felul în care tu reuşeşti să prezinţi acele lucruri, să fii convingător. Cred că este rolul pe care-l simt cel mai important dintre cele de până acum – acela de a fi anchor. Tu eşti cel care transmite mesajul echipei Observatorului – mesajul fiind unul foarte simplu, care m-a convins să mă întorc la pupitrul ştirilor, şi anume că oamenii contează. Şi că schimbarea începe cu fiecare dintre noi. Nu aş spune că e un rol mai greu sau mai uşor, dar este o responsabilitate pe care o simţi altfel. M-a onorat faptul că, în focus grupuri, oamenii au spus că simt cum acea credibilitate a mea, adusă în sprijinul Observatorului, corespunde aşteptărilor lor.

De când ai făcut această trecere, ai marcat şi numeroase exclusivităţi.
Da, sunt interviurile pe care le-am făcut în această perioadă cu nume imense ale acestei perioade, de la economistul Nouriel Roubini, omul care a prezis criza, la scriitorul Yuval Noah Harari, care este un profet al felului în care lumea de azi evoluează, de la Angela Gheorghiu la reuşita de a-i avea pe Hagi, Ţiriac şi Simona Halep la un loc, în perioadă de pandemie. Dar dincolo de asta, echipa noastră are şi campanii pentru oameni – cum este cea legată de bullying-ul în şcoli, care ne priveşte pe toţi.

Pe măsură ce notorietatea unui om de televiziune creşte, oamenii au tendinţa să creadă că respectivul munceşte tot mai puţin, vine direct la machiaj, îşi bagă casca în ureche şi asta e.
Ştii ce se întâmplă? În cască e linişte în cea mai mare parte din timp. Ea e făcută pentru a-ţi da timpul, pentru a-ţi spune când intri şi reintri în emisie. Iar tu eşti singur acolo, chiar dacă echipa e în spate şi fără ea nu poţi face nimic. Dacă tu ai o zi proastă, se simte. Dacă tu ai o nesiguranţă pe unul dintre subiecte, se simte.

Dar apropo de stările prezentatorului: spuneai că ţi s-au schimbat priorităţile acum, după apariţia Sarei în viaţa ta...
Dacă înainte de Sara aş fi lăsat tot pentru un breaking news, acum breaking news-ul meu e Sara. Nu mă văd spunând: „Nu pot veni la serbarea ei de la grădiniţă pentru că am treabă”. Mie nu mi-au lipsit părinţii niciun moment şi nici lui Sergiu, atunci când conta. Sunt convinsă că aş căuta înţelegere ca să pot merge şi, dacă n-aş găsi-o, ştiu ce alegere aş face.

Comentarii

Modifică Setările