Interviu

EXCLUSIV Aylin Cadîr: „De când a început toată nebunia asta, am senzaţia că aş fi sub apă şi îmi ţin respiraţia” Viaţa actriţei în pandemie

EXCLUSIV Aylin Cadîr: „De când a început toată nebunia asta, am senzaţia că aş fi sub apă şi îmi ţin respiraţia” Viaţa actriţei în pandemie

Actriţă cu proiectele teatrale în aer, din cauza scenariului roşu în care se află acum Bucureştiul, şi mămică a doi copii mici, Aylin (34) ne-a vorbit despre schimbările din viaţa ei de zi cu zi, căsnicia de aproape 10 ani şi planurile pe care şi le face, în familie, pentru Crăciun şi Revelion.

A devenit cunoscută în 2002, când a participat la show-ul TV Alege ASIA, după care s-a bucurat de un succes şi mai mare cu trupa Pops. Tot în acea perioadă, mai exact la 17 ani, l-a întâlnit pe actualul soţ şi tată al celor doi copii ai ei, Traian Paicu. Actriţa de origine turcă îşi împarte acum viaţa între copiii Pavel şi Amza, proiectele ei profesionale, aşa schimbătoare cum sunt ele în momentul de faţă, şi hobby-urile care au de-a face cu tot ce-i frumos pe lumea asta.

Cum e să fii mămică de doi băieţi mici în plină pandemie? Ce înţeleg ei din toată situaţia actuală?Nu cred că cei care nu înţeleg sunt copiii. Pentru adulţi par să fie mai complicate purtatul măştii şi distanţarea. Pentru copii este foarte clar. Există un virus pe nume “colonavilus”, care ne obligă să ne spălăm mai des pe mâini, să purtăm măşti, să nu mai împărţim din ce avem cum făceam înainte, să nu mai mergem la locuri de joacă sau să nu mai facem play-date-uri. Pentru copii este clar şi se supun cu atâta naturaleţe că, dacă eşti un adult cu mintea prezentă, te doare puţin.

Cum ţi s-a schimbat ţie viaţa în pandemie?

Înainte de începerea pandemiei, am început repetiţiile la un text care m-a făcut pentru prima dată după mult timp să nu mă mai pot gândi la altceva decât la el. Aşa că starea de urgenţă şi tot ce a însemnat ea ne-a făcut, pe mine şi pe colegii mei cu care joc în acest spectacol, să ne adaptăm şi să ne mutăm repetiţiile online şi, apoi, când situaţia s-a mai relaxat, să începem să repetăm şi fizic. Treaba asta m-a ţinut întreagă la minte atât profesional, cât şi social şi emoţional. Iar faptul că familia mea extinsă a fost şi este sănătoasă şi că am putut sta aproape unul de altul a făcut ca perioada de izolare să fie una foarte plăcută.

De curând, ai jucat, la Teatrul Naţional, în fata publicului, după ce ati repetat online timp de trei luni pentru piesa Incognito. Cum a fost reîntâlnirea cu publicul, cu colegii?

Acum suntem din nou în scenariul roşu şi nu mai jucăm, dar într-adevăr am avut norocul că am putut avea o premieră chiar înainte de asta. Cât despre repetiţiile la “Incognito”, datorită virusului şi a limitărilor impuse de el, am repetat până la urmă mult mai mult timp, aproape şapte luni, dacă nu şi mai mult. Şi a fost, cum spuneam, o mană cerească, o bucurie enormă să putem să ne concentrăm pe lucru atunci când altfel am fi putut pica în depresii majore. Sunt un om care înfloreşte atunci când este muncit, nu când stă acasă şi nu face nimic. Acum, Covid ne-a obligat să stăm în case şi am zis cu toţii “dacă-i musai, cu plăcere”, dar noroc cu tehnologia care ne-a permis să ne facem repetiţiile de lectură online. Am avut timp să aprofundăm acest text exact aşa cum merita. Am jucat toată vara în aer liber şi apoi la Sala Mare, la capacitate redusă, şi e ciudat să vezi sălile aproape goale şi oamenii cu măşti. Nu îţi dai seama dacă le-a plăcut, nu îi auzi dacă râdÎnsă la aplauze simţi că le este dor şi că şi ei, şi noi, actorii, strângem din dinţi şi sperăm să se termine mai repede această situaţie.

Că tot vorbim despre proiectele tale profesionale, cu ce altceva te mai ocupi în prezent? Mai cânţi? :)

“Incognito” a ocupat intrutotul interesul meu în ultimele luni. Iar, de cântat, cânt ori de câte ori mi se oferă ocazia. În vară, am susţinut un mic concert de jazz manouche alături de acordeonistul Emy Drăgoi, la Sala Amfiteatru a TNB. Şi nu demult am făcut o înregistrare a unei piese turceşti vechi, împreună cu prietenul meu Ahmet Karaaslan, care cântă la baglama. De cântat nu o să mă pot lăsa niciodată, am constatat asta pe propria piele. Chiar şi atunci când mental îmi zic că trebuie să aleg o singură cale, dacă am ocazia să cânt iau instantaneu microfonul în mâna. Anul acesta am învăţat, deşi ştiam deja, mi-am întărit ideea că arta trebuie făcută în primul rând pentru sufletul artistului, să vină din adâncul simţirii lui. Asta contează în primul rând.

Modifică Setările