Interviu

Exclusiv! Claudiu Bleonţ: „Am simţit că trebuie să fac ceva ca să supravieţuiesc“

Exclusiv! Claudiu Bleonţ: „Am simţit că trebuie să fac ceva ca să supravieţuiesc“ camera-retro icon Vezi galeria 3 poze

La 61 de ani, după patru decenii de teatru neîntrerupt, actorul s-a văzut pus în faţa unui alt scenariu de viaţă.

Trebuia să joace Shakespeare pe scena Teatrului Naţional din Craiova. Iar în octombrie a re­venit, pentru prima oară, după 8 luni de pauză impusă, în Or­chestra Titanic, la TNB. Dar cum pandemia a schimbat radical regulile jocului, noţiunea de distanţă a prins o nouă conotaţie şi pentru Claudiu Bleonţ, pe care l-am găsit savurând o nouă libertate. Una cu miros de brad şi iarbă încă verde, tocmai în Beliş, o localitate transil­văneană de munte, unde şi-a găsit o altă sce­nă şi o altă voce. Până acum, era actorul. Din vară, însă, este şi politicianul. Iată ce spune despre aceste două roluri majore între care pendulează în această perioadă, dar şi despre cel de soţ al actriţei Iulia Lazăr (44) şi de tată al micuţei Eva (7), care efectiv l-au întinerit şi îi dau energia şi motivaţia de-a se reinventa.

Ar fi trebuit să-ţi spun „dom’ primar“. Ce s-a întâmplat la alegeri?

Claudiu Am ieşit pe locul al doilea, cu o treime din procente. Majoritatea l-a votat pe vechiul primar, în ciuda faptului că acesta a primit o condamnare penală pentru dare de mită şi, în consecinţă, a fost suspendat. Dar aştept scrutinul de peste 6 luni, răstimp în care există un primar interimar, iar eu sunt consilier local. Deci povestea nu s-a încheiat.

Faptul că vechiul primar a fost reales spune multe şi despre preferinţele localnicilor.

A fost un vot mai mult emoţional, de frica de nou: „Cine e ăsta, ce vrea de la noi, de ce a venit aici?.“ Nu a fost un vot clar raţional. Oamenii au fost ţinuţi în frică, primăria a fost un stăpân, nu un servitor în relaţia cu comunitatea.

Poate că unii se aşteptau să pleci cu coada între picioare…

Dimpotrivă! Iar echipa mea a fost chiar entuziasmată de ce scor am scos, având în vedere că eu sunt de prin iunie aici. E adevărat că a fost o campanie grea, mai ales pentru mine, nou intrat în zona politică, rigori la care a trebuit să mă adaptez, constrângeri de discurs şi atitudine, adaptare permanentă la interlocutor. Dacă vrei, a fost o piesă de teatru bazată pe o improvizaţie continuă.

Iar în octombrie te-ai reîntors pe scenă.

Am avut spectacol. După opt luni de zile, am jucat Orchestra Titanic. Am avut repetiţii marţi, am jucat miercuri…

...după care s-au închis din nou teatrele.

Din păcate, da.

Cum te simţi după ce parcă ţi s-a dat încă o frimitură şi apoi ţi s-a luat înapoi totul?

Respect decizia asta, pentru că nu e de glumă! În familia mea au fost cazuri de infectare cu Covid-19, Horaţiu Mălăele a luat Covid-19, chiar nu e glumă! Respect măsurile luate şi m-am întors, cum am promis, în Beliş.

Unde stai în Beliş?

Iniţial, am stat la pensiunea unor foarte buni prieteni, iar acum caut să-mi închiriez o casă. Dar, undeva, altitudinea asta a brazilor este adânc întipărită în memoria mea afectivă, în subconştientul meu pentru că, în copilărie, eu şi tatăl meu am bătut Apusenii cu cortul, cu maşina, cu căţelul (aveam un şoricar)… În acelaşi timp, fratele bunicului matern a fost stareţul mănăstirii Cheia, părintele arhimandrit Calist, la care am stat mult timp cu mama. La Beliş, am făcut Revelionul 2019- 2020 la pensiunea prietenilor noştri, am făcut pentru prima oară baie în ciubăr, după care ieşeam şi mă tăvăleam în zăpadă, când afară ningea cu fulgi mari, ca-n poveşti. Şi chiar nu am răcit deloc! Şi de atunci am continuat să vin ori de câte ori aveam pauză între repetiţiile sau spectacolele de la Teatrul Naţional din Bucureşti sau cele pentru Teatrul Naţional din Craiova. De multe ori am venit doar cu Eva, pentru că Iulia era prinsă cu proiectele ei de la Teatrul Naţional din Craiova. Dar concediile ni le-am făcut aici, ne-am adus prietenii aici… Şi uite cum a trecut ianuarie, în februarie eram prins cu Anca Sigartău în proiectul Diagnostic rezervat, pe 3 martie am jucat la Naţionalul din Cluj. La Craiova trebuia să-l joc pe Shakespeare în Vărul Shakespeare de Marin Sorescu, care urma să fie prezentat la festivalul Shakespeare (care e bianual) – anul acesta s-au sărbătorit şi 170 de ani de la naşterea Teatrului Naţional Marin Sorescu din Craiova, deci era un dublu eveniment! Pe 12 martie s-a auzit că pandemia ar suspenda activitatea, dar a doua zi aveam repetiţii pentru spectacolul Visul unei nopţi de vară, stai că se face dezinsecţie, în a treia zi nici n-am mai repetat, după care a urmat carantina. Am plecat la Bucureşti, iar pe 15 am ajuns la Beliş cu Eva şi Iulia. După care a urmat acest proces lăuntric al meu, la 61 de ani.

Şi a urmat schimbarea.

Da, năruirea şi apoi curăţirea... Eu, timp de 40 de ani, nu am stat 2-3 luni fără să fiu prins într-un proiect de teatru, într-o filmare, fără să fiu cu colegii. Şi iată-mă în natură, trăind o resetare adâncă, fiind sprijinit şi de sfaturi de la Aurora Liiceanu sau colege ca Magda Catone şi Anca Sigartău.

Ai fost în depresie?

Nu, deloc. Am fost extraordinar de tonic, pentru că mă aflam aici. Fac lucrurile pe care le fac, în mare parte, acasă la mine: spăl, dau cu mopul, transpir, pun mâna şi ajut la gătit – nu sunt expert, dar cartofi prăjiţi fac beton. (zâmbeşte)

Şi ai simţit că prinzi rădăcini.

Da, s-a născut în mine un instinct de supravieţuire. Curios, anul trecut, chiar am avut discuţia asta că, dacă va fi să se întâmple ceva, mă pot retrage aici, descoperind că pot fi de-al locului. Atunci mă gândeam la un soi de război, dar şi ceea ce trăim acum e un război. Lumea e într-o profundă mişcare şi schimbare, resetare, restartare.

Unii cred că e doar un stand-by.

Ce stand-by? 84 de miliarde s-au investit în Olimpiada de la Tokyo! Gândeşte-te că un sportiv se pregăteşte luni de zile ca să fie în plină creştere de formă şi să aibă competiţii pregătitoare pentru marea performanţă de la olimpiadă, ca apoi să fie pus, din cauza pandemiei, să stea închis în apartament. Iubesc sportivii şi îi respect. Am făcut şi eu scrimă, avem icoane sportive în România (Gabi Szabo, Ivan Patzaichin, Ana-Maria Brânză), sunt atâtea nume în sportul actual! Iar sportivii au nevoie de consiliere psihologică la momentul ăsta, pentru că se produce un rift corporal de adrenalină, de la două-trei antrenamente pe zi la pauză totală.

Dar şi teatrul e ca un sport.

Mai corect, e o disciplină, eşti antrenat să faci un anumit lucru. Eu m-am copt în teatru, am trăit într-o lume extraordinară, cu colegi valoroşi, cu roluri memorabile, cu o dinamică aparte. Tot ce am învăţat, primit, călătorit, am adunat de aici. Şi am conştientizat că acest capitol s-a închis.

Soţia ta, Iulia, cum a comentat situaţia, ea fiind tot actriţă?

Am avut unele discuţii. Ea e mai tânără cu 17 ani decât mine şi tocmai a făcut un rol extraordinar la Radu Afrim, în Casa suricatelor. I-am spus: „Iulia, tu negociază-ţi punctul tău de vedere, vârsta ta, proiectul tău de viaţă. Eu trebuie să rămân prins de mine“. La un moment dat, s-au produs fricţiuni între noi, ca familie, după ce eu i-am spus că nu mai vreau să cobor de aici, de la Beliş. I-am spus franc: „Dacă vrei să ai un tată viu pentru Eva, lasă-mă aici. Dacă vrei un tată mort, mă întorc la felul de-a fi la care am fost.“ Simţeam că mă usuc! Şi, cu gândul la noi trei, am simţit că trebuie să fac ceva să supravieţuiesc. Ca să supravieţuiesc nu teatrul e important, ci să supravieţuiesc ca om, ca fiinţă umană. Am nevoie de natură!

Deci ai dus muncă de convingere ca să rămâneţi aici.

Da, am dus şi am avut şansa respectului, a înţelegerii şi a susţinerii ei după un moment dramatic, traumatizant pentru ea. I-am spus că nu ne despărţim, doar ne extindem familia, câştigăm încă un loc în care eu pot să exist. Mă întreba lumea: „Şi n-o să mai joci?“. O să joc dacă e necesar, când o să-mi permită timpul. Momentan mi-am schimbat locaţia.

Ai schimbat locaţia, dar pare că ţi-ai schimbat şi vocaţia.

Vocaţia s-a amplificat.

Cine se aştepta să schimbi scena teatrului cu cea politică?

Mi se pare că transferul este firesc. Există o trufie a omului politic pe care am început s-o amendez.

Vezi să n-o împrumuţi!

N-o împrumut, pentru că am avut întâlniri majore care m-au resetat: Andrei Şerban, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Vlad Mugur, Robert Wilson, Cătălina Buzoianu, Alexa Visarion, Horia Popescu…

Şi te aştepţi să găseşti oameni de acelaşi calibru în politică?

Merg la întâlniri cu oamenii, am învăţat de la oamenii ăia, iar fiinţa umană se naşte şi moare şi ca om politic, acel zoon politikon. Pentru că politica înseamnă să interacţionezi în arena socială. Şi e uimitor câţi termeni a împrumutat politica din teatru: intrigă, conflict, culise, căderea cortinei. Iar cei care ajung politicieni au la bază diverse alte meserii şi îşi investesc personalitatea pentru un ţel politic.

La tine când s-a produs acest declic?

Odată cu venirea mea aici şi cu conştientizarea faptului că pot face mai multe decât am făcut până acum.

Dar oamenii de aici nu s-au întrebat: „Vine omul ăsta la noi, nici măcar nu are o casă aici şi vrea să ne fie primar?“

Ba da, „Ce caută? De ce a venit?“. Dar au început să înţeleagă ce mă mână în lupta pentru natură, pentru comunitate. Le-am înţeles şi şovăiala, pentru că şi eu am trăit-o în teatru. Mi s-a întâmplat şi mie ca, atunci când a venit Robert Wilson cu Rinocerii la teatrul din Craiova ori Andrei Şerban cu Trilogia antică la Teatrul Naţional, să cred că ştiu mult şi, de fapt, să aflu că ştiu puţin sau deloc. Deci e vorba tot de o resetare. Iniţial, mă vedeam făcând tot teatru la Beliş, dar cu copiii, învăţându-i disciplină, memorie, gest, postură. Cu atât mai mult cu cât am descoperit că, la 12 km de Beliş, s-a mutat şi o altă fostă colegă de-a mea, Felicia Şerbănescu, fostă prim balerină la Oleg Danovski din Constanţa, şi vorbea de un proiect de dans pentru copii. Deci căutam soluţii pentru acest loc din care m-am hotărât să nu mai plec. Şi dintr-o dată a venit întrebarea: „De ce nu candidezi la primărie?“. Atunci am simţit că sunt martorul unui semn divin şi că am nevoie de o echipă care să mă susţină, o echipă cu oameni care au expertiză în fonduri europene, în administraţie…

Stai singur aici?

Nu, Iulia a stat cu mine în toată perioada asta, mai puţin atunci când a avut şi ea repetiţii la Craiova. Între timp, Eva a început şcoala în acelaşi sistem Montessori pe care l-a urmat şi la grădiniţă. Iar toamna asta ne-am împărţit între Beliş, Craiova şi Bucureşti.

Dar dacă situaţia se va înrăutăţi, vă gândiţi să vă mutaţi de tot în munţi?

Normal! Trebuie să învăţăm să ne bucurăm de lucrurile care vin spre noi. Mulţi vorbesc despre oculta mondială, despre teorii ale conspiraţiei, dar în final ţine de adaptare. Suntem chemaţi să renunţăm la nişte tipare, să nu fim ataşaţi de o rutină, să luăm alte decizii, să imaginăm o altă lume.

 

Fiica ta cum percepe situaţia asta?

Ca orice copil, ia de bun ceea ce vede. Pentru părinţi e mai greu, dar adaptabilitatea copiilor este mult mai mare. Şi cu cât familia le oferă experienţe mai multe şi mai variate, cu atât vor fi capabili să-şi asume decizii personale.

Cum e Eva la 7 ani?

E aşa cum mi-am dorit, stabilă, centrată armonios, indiferent dacă e deal sau vale, indiferent dacă pierzi sau câştigi. Viaţa este o experienţă, şi cred în ce spunea Osho: „Life is a mistery to live, not a business to run“.

Vezi în ea ceva din cum erai tu?

Cred că e dispusă să socializeze, îşi face prieteni, îi place mişcarea.

Dar teatrul?

Va fi decizia ei, nu pot spune la 7 ani că îi place teatrul.

Dar ai luat-o cu tine.

Am luat-o, da. Am dus-o la spectacole.

Proiectezi ceva pentru ea?

Nu. Am să-i ofer variante, am s-o sprijin şi să-şi asume alegerile.

Ce a schimbat apariţia Evei în tine? Mai ales că nu ai avut-o de tânăr, a fost ca un dar.

Da, a fost şi este un dar. Am devenit mai responsibil, sensul meu ca fiinţă umană s-a amplificat.

Şi Iulia ce a schimbat în tine?

De două ori acelaşi lucru. (zâmbeşte)

Te întreb pentru că ziarele încă vorbesc despre cele trei divorţuri ale tale.

Nu-i nimic. Eu am rămas într-o relaţie specială cu fostele mele soţii. Este un alt soi de iubire prezentă în mine cu Irina Tapalagă, cu Beatrice Rancea şi cu Andra Neglescu. Vorbesc des cu ele şi sunt atât de „în mine“ la fel cum sunt ataşat şi de Magda Catone, cu care am jucat de 40 de ani de când am debutat noi în teatru – chiar la începutul anului ăstuia am jucat în piesa Un bărbat şi mai multe femei.

Şi pe Iulia ai dus-o la altar?

Da.

Ce are ea şi nu au avut celelalte înaintea ei?

Nu există comparaţii! E ca şi cum m-ai întreba ce rol mi-a plăcut mai mult.

Dar tu pe tine te placi mai mult acum decât în urmă cu 10 ani, să zicem? Eşti o versiune mai bună a ta?

Nu-mi permit să compar, pentru că nu am de ce. Sunt în schimbare. Totul este acum, aici. Eu cred foarte mult în percepţie, să fiu atent la semne, să ascult, să văd, să las şi universul să-mi vorbească.

Ai fost mereu atât de receptiv sau aici ţi s-au ascuţit simţurile?

Teatrul m-a învăţat asta, pentru că trebuie mereu să-ţi schimbi stilul de joc, să-ţi accepţi vârstele, să laşi să treacă vârsta pentru tine. Nu mai sunt Claudiu Bleonţ din Pas în doi.

Dar nu pari nici Claudiu Bleonţ ajuns la 61 de ani. Ţi-aş da mult mai puţin!

(zâmbeşte) Am întinerit aici! Uită-te unde stăm! Tu mă crezi nebun să umblu iar să mă târăsc? Eu iubesc natura şi mersul pe bicicletă. Când am fost în Bucureşti, mi-au lipsit. Aici am mers numai cu bicicleta! În mine împlinirea de acum e că am revenit aici acasă, în natură. Evident că mă mai duc să-mi fac o treabă, o cumpărătură, dar baza mea s-a întors undeva unde am purtat-o în sufletul meu tot timpul: mânăstirea Cheia, casa bunicilor mei de la Ceptura, unde tatăl mamei mele a fost preot. Am nevoie de natură, am nevoie de ţară!

Să te întreb unde vei fi peste 5 ani?

Nu ştiu, unde mă va duce destinul.

 

Comentarii

Modifică Setările