Interviu

EXCLUSIV pentru OK!: Ema şi Lucian Viziru, despre acomodarea în Germania şi cum traversează această perioadă de criză

EXCLUSIV pentru OK!: Ema şi Lucian Viziru, despre acomodarea în Germania şi cum traversează această perioadă de criză camera-retro icon Vezi galeria 5 poze

De 6 ani încoace, cei doi soţi trăiesc în Germania împreună cu fiul lor, Mihai, care promite să facă o adevărată carieră în tenis.

Ne-am făcut un obicei din a le urmări noua viaţă începută în spaţiul arian, minunându-ne cât de schimbat este Lucian Viziru în noua postură de antrenor de tenis şi de cât de talentat este fiul său şi al Emei, Mihai, în acest sport în care familia lui a făcut performanţă. Iată ce ne spun, de la distanţă, despre provocările traiului în Germania şi despre cum se descurcă în timpul acestei pandemii instaurate de temutul COVID-19.

OK!: Sunteţi deja de 6 ani mutaţi în Germania. Cum era la început şi cum vedeţi acum ţara de adopţie?
Lucian: La început, eram foarte bucuros că am reuşit să găsesc un job aici şi că o să ne mutăm. Între timp, volumul de muncă m-a demoralizat un pic (zâmbeşte), dar m-am obişnuit, e OK acum.
Ema: Eu, când am ajuns aici, aveam fluturaşi în stomac. Între timp, mi-au mai trecut un pic. Asta nu înseamnă că nu am sentimente mai stabile faţă de ţara de adopţie, dar, în continuare, e ca o mamă adoptivă. (zâmbeşte)

Aţi legat prietenii acolo, aveţi cu cine socializa?
Lucian: Eu, unul, am colegii de echipă şi elevii cu care mă înţeleg foarte bine. Am relaţii bune şi cu românii de pe aici, care mă văd de peste gard şi mă mai strigă: „Gianiii! Ce faci, Giani?“ (zâmbeşte). Avem prieteni şi români, şi nemţi, şi greci… Ne e dor de unii dintre prietenii din România, dar asta e, mai vorbim cu ei pe Facebook şi pe WhatsApp.

Ce mai e greu acum în traiul acolo?
Lucian: Nu simt că ar fi ceva greu. Nu mai locuim în Stuttgart, dar suntem tot prin apropiere, în landul Baden-Württemberg. E un oraş mai mic, mai liniştit, ceea ce mie îmi convine. Îmi place că e mai multă linişte şi că nu e atât de multă agitaţie.
Ema: La mine e diferit. Ce nu-mi place este tocmai că, fiind într-un oraş mic, nu într-unul mare, toată lumea cunoaşte pe toată lumea, nu mai ai activităţile pe care le ai într-un oraş mare…

Cu ce nu v-aţi obişnuit defel?
Lucian: Eu, în general, sunt un om care se adaptează oriunde.
Ema: Eu nu mă pot obişnui cu faptul că duminica nu este absolut nimic deschis aici, cu excepţia restaurantelor.

Lucian, odată cu plecarea din ţară, toate coordonatele vieţii tale s-au schimbat. Ai lăsat în urmă muzica, actoria, faima şi ai revenit la tenis. Spune-ne un pic despre noua ta viaţă şi performanţa la care ai ajuns, acreditarea ATP…
Lucian: Eu în muzică şi în actorie am făcut tot ce mi-am propus. Nu mai aveam unde să merg mai sus decât am fost, pentru că nici nu voiam asta neapărat. Şi dat fiind faptul că am fost un copil răsfăţat, am zis că dacă nu iese aşa cum vreau eu, mă întorc la tenis. Aveam tot timpul planul B în cap şi, pentru că lucrurile n-au mai fost aşa cum mi-am dorit, am hotărât să încep o carieră ca antrenor de tenis. Şi licenţele pe care le-am luat şi pe care urmează să mi le iau sunt pasul firesc în sensul acesta. Dacă tot fac ceva, îmi place să-l fac bine sau foarte bine. Iar legat de ATP, dacă fiul meu, Mihai, o să vrea să facă sport de performanţă, trebuie să fiu pregătit atât pentru el, cât şi pentru alţi elevi de-ai mei să-i ajut să devină profesionişti şi să joace în circuitul ATP.

Simţi că ţi s-a dat o nouă şansă în tenis, pe care poate trebuia s-o îmbrăţişezi mai demult, dată fiind şi istoria familiei voastre în tenis?
Lucian: Da, mi s-a dat o a doua şansă în tenis şi asta datorită bunicului meu, care şi-a dorit să-i calc pe urme şi să devin un mare campion de tenis, cel puţin la fel de mare cum a fost el. Din păcate, nu-i pot îndeplini dorinţa ca jucător, ci ca antrenor. El a fost antrenor de Cupa Davis, dar am ambiţia să-l egalez.

Fratele tău, Augustin, ce spune despre schimbarea asta de macaz? Pare că l-ai inspirat şi pe el să se reapuce mai serios de mai vechea lui pasiune, biliardul.
Lucian: Atât pentru mine, cât şi pentru Augustin, cu sau fără voia noastră, showbiz-ul a devenit o profesie. Numai că, indiferent ce profesie ai avea, ai nevoie şi de un pic de relaxare – fie că se numeşte bere, golf, tenis, fotbal… Pentru Augustin, hobby-ul a fost biliardul, pentru mine golful, tenisul – ca jucător! Când am ocazia, Ema ştie că plec de-acasă şi joc câte un turneu. (zâmbeşte)
Ema: În fiecare weekend, toată vara! (zâmbeşte)
Lucian: N-am jucat chiar toată vara! Am avut 33 de meciuri anul trecut. Nu sunt chiar atât de multe pentru un jucător amator. (zâmbeşte)

Tu, Ema, ce ai lăsat în urmă ca activitate? Ţi-e dor de ce făceai acasă?
Ema: Sincer, nu. Genul de activitate pe care-l făceam în România nu e compatibil deloc cu viaţa de familie.