EXCLUSIV IAIN SMITH: „Am angajat oameni care să stea cu ochii pe Tom Hardy!“

Sună periculos? Munca lui Iain chiar este fascinantă. Iar omul este şi mai şi... Vorbim de unul dintre cei mai mari producători hollywoodieni, pe care am avut bucuria să-l întâlnesc la TIFF

Iain Smith are o experienta impresionanta la Hollywood.

Un scoţian cu o statură impunătoare, dar aer blând, care-a ţinut în mână frâiele atâtor filme rămase în istoria Hollywoodului! Iain Smith (67) a absolvit London Film School, a colaborat de-a lungul anilor cu regizori precum Ridley Scott, Oliver Stone, Darren Aronofsky, Luc Besson, Tim Burton, Anthony Minghella şi a fost producător, co-producător sau producător executiv pentru zeci de filme: de la Hearts of Fire, cu Bob Dylan, şi Mary Reilly, cu Julia Roberts şi John Malkovich, la producţii cu bugete mari de la Hollywood ca Mad Max: Drumul Furiei, cu Tom Hardy şi Charlize Theron, Copiii tatălui, Alexander, Cold Mountain, Planeta Maimuţelor, Şapte ani în Tibet, Al cincilea element, sau Misiunea, capodopera din 1987 a lui Roland Joffé, cu Robert de Niro şi Jeremy Irons în roluri principale. Un CV impresionant, pentru care Iain a fost onorat la Cluj cu Premiul Special pentru Contribuţia adusă Cinematografiei Mondiale. Şi o întâlnire de neuitat cu un profesionist de vârf al Hollywoodului, care a străbătut câteva ere cinematografice, fiind în branşă din anii ‘70. Să aruncăm alături de Iain o privire în culisele Cetăţii Filmului!

 Ce crezi că s-a schimbat în sistemul hollywoodian din vremurile lui Romy Schneider, când îţi începeai cariera, şi până acum? Iain Ah, Romy era o zeiţă! În acele vremuri, sistemul era stimulat şi susţinut doar de filmele în sine. Filmul trebuia, într-adevăr, să fie foarte bun şi unic. Din anii ’70 încoace, banii marilor corporaţii au început, încetul cu încetul, să intre în sistem, astfel încât divizia filmelor a ajuns să nu mai însemne azi decât 7-8% din bani. Iar filmele sunt stimulate acum din diverse motive: mai degrabă pentru a vinde ceva sau a promova un stil de viaţă decât o poveste în care se căuta adevărul, ca pe vremuri. Îţi e dor de vremurile acelea? Da. Ca producător, era un spaţiu mai pur. Ştiam mai clar ce facem. Acum, în mod constant mă lupt să înţeleg de ce vin acei bani în proiect, care e scopul. Nu există bani frumoşi şi carităţi artistice, întotdeauna e un motiv în spate şi trebuie să fii pregătit pentru ce va urma odată ce primeşti acei bani – să ştii să veghezi, fiindcă există pericolul ca acei bani să vină cu o condiţie care să-ţi strice filmul. Când ai, de exemplu, de-a face cu o mare corporaţie precum Chrysler – ei vor începe să te întrebe „Poţi să arăţi maşina în scena asta şi-n scena asta?“. Iar eu încerc să menţin echlibrul între actul artistic şi această parte financiară. Da, povesteai la un moment dat că eşti ca un poliţist care stă cu ochii pe balanţa dintre artă şi bani... Exact. Jobul meu e să aleg un cineast foarte talentat şi să-i dau cea mai bună şansă. Iar asta înseamnă să-l şi protejez. Am pomenit de Romy Schneider. Ai o amintire specială cu ea? Am făcut La mort en direct în 1980, cu ea şi Harvey Keitel, în regia lui Bertrand Tavernier. În acea vreme, trecea prin cea mai dificilă perioadă din viaţa ei. Fiindcă era o persoană extrem de sensibilă şi fragilă... De altfel, alegerea ei de a se sinucide i-a dovedit fragilitatea. Când filma, înainte de fiecare scenă, Bertrand avea un ritual: o îmbrăţişa lung şi îi şoptea ceva la ureche. Ea avea nevoie de asta. Avea nevoie să fie susţinută secvenţă cu secvenţă, până la sfârşitul filmului. Romy avea un fiu superb, David, care a murit, căzând de la fereastra apartamentului lor în Paris, la un an după ce noi am filmat... Când am aflat asta, toţi cei din echipă ne-am dat seama că pentru Romy a fost lovitura finală şi că nu va supravieţui mult acestei pierderi. Aşa a şi fost. Am pierdut-o şi pe ea anul următor. Era atât de vulnerabilă şi introvertită... Şi simţi cumva fragilitatea asta privindu-i filmele. Comparând filmul francez cu cel hollywoodian, mi se pare că, de fapt, îl preferi pe primul. Spuneai că francezii încurajează mai mult contribuţia artistică a producătorului decât se întâmplă la Hollywood. Într-un fel, Franţa e patria cinemaului. Publicul francez e mai sofisticat. Iar guvernul lor mult mai atent la nevoile cineaştilor lor. Dar îmi place şi cinemaul italian şi cel japonez. Şi, bineînţeles, filmul american. Dar trebuie să recunosc că, gândindu-mă la atmosfera de pe platouri, lucrul cu bani şi talent din Franţa este de-a dreptul captivant. De cealaltă parte, Hollywoodul este exotic şi periculos. E dragoste la prima vedere, totul e uimitor la început, sunt mulţi bani – dar a doua oară încep să apară fisurile, iar a treia oară ajungi să te cerţi cu cei care au hotărât deja cum trebuie să fie filmul la care lucrezi. La Mad Max care a fost cel mai dificil lucru? Organizarea în sine, fiindcă echipa a fost uriaşă şi munceam într-o zonă ruptă de lume, un mediu ostil, deşertul. Şi în aceste condiţii, trebuia să-l protejăm pe regizorul George Miller şi să-l ajutăm să spună povestea pe care o avea în cap de vreo 20 de ani, iar studiourile să fie şi ele fericite, în acelaşi timp...

Iain a povestit cum a fost să lucreze cu Tom Hardy pentru Mad Max.

Un pic din fiecare. Fiindcă trebuie să-i spun adevărul şi asta poate fi dur. Nu sunt prietenul care-i spune regizorului doar ce vrea să audă, un astfel de prieten e inutil. Eu zic că fac mai degrabă un dans tai-chi. Trebuie să ştii să spui „Nu“ pe un ton ferm, dar blând. Şi să fii suficient de inteligent încât să-i faci să spună ei singuri că „Nu“ e mai bine şi că poate chiar n-au nevoie de cutare lucru. În felul ăsta, eviţi conflictul, iar conflictul e energie pierdută. Însă pentru asta trebuie să ştii şi când să-ţi comprimi ego-ul...

Aş zice că da. Tom e un om foarte mişto şi un actor foarte talentat. Şi da, face lucruri neobişnuite pentru că intră perfect în pielea personajului, chiar devine acel personaj sub ochii tăi. A vrut, de exemplu, să plece de capul lui un weekend prelungit în deşert şi să stea singur. Iar eu nu l-aş fi lăsat singur în deşert în ruptul capului. Aşa că am angajat o echipă de oameni care să-l supravegheze prin binoclu de la distanţă, fără ca el să ştie, ca să ne asigurăm că e OK, că nu i se întâmplă nimic. Aşa e Tom când se pregăteşte pentru un rol... Dacă eşti prost, poţi crede că el e prost. Dar  dacă eşti deschis la a înţelege un alt fel de a aborda rolul, atunci începi să respecţi ceea ce face el.

Fiindcă au personalităţi şi stiluri de a lucra foarte diferite. Şi cred că ea a fost foarte iritată de el. Ea suna pe platouri şi anunţa că e gata să filmeze, în vreme ce Tom se juca în continuare pe computer. Dar şi asta era parte din felul lui de a-l absorbi pe Max, personajul său. Fiindcă lui Max nu-i spunea nimeni ce să facă...

O, da. Lucrez cu psihanaliza. Eu vin dintr-o lume în care logica, raţionalul şi sistemele conduc lumea. Eu sunt scoţian şi noi cam aşa suntem... Iar când îmi vine să pocnesc pe cineva, mă opresc şi zic: „Stai întâi să încerc să înţeleg...“. Abia când mă lămuresc că am de-a face cu un idiot veritabil, atunci lucrurile stau altfel: scap de el. Dar dacă ai în faţă un om despre care ştii că poate oferi proiectului tău ceea ce nimeni altcineva nu poate să ofere... Şi sunt momente în Mad Max când te uiţi la Tom şi vezi cum face nişte lucruri absolut extraordinare!

Sapte ani în Tibet, cu Brad Pitt, a fost unul dintre filmele la care a lucrat Iain.

Un om cu o inimă foarte mare, dincolo de talentul lui.

El a fost un om foarte vulnerabil, un suflet foarte frumos de copil.

Cu el am făcut mai multe filme şi Brad e ca un surfer. Îi place viaţa, toţi se simt bine în jurul lui, nu ştie ce e aia ostilitate şi are un simţ al umorului fantastic.

Regele! Este cel mai profesionist actor cu care am lucrat în viaţa mea. Dacă te uiţi la pelicula Spy Game, vei vedea că el controlează firul narativ.

Colin a învăţat o lecţie la Alexander. Era un irlandez sălbatic, nebun, care trăia la limită... Şi cred că eşecul lui Alexander l-a şocat. Şi l-a adus puţin cu picioarele pe pământ.

Alexander, o pelicula care a reprezentat o experienţă dură pentru Colin Farrell.

Da, dar noi nu prea vorbim între noi. Câteodată mai vine un producător tânăr să-mi ceară ajutorul, aşa cum eu am făcut în trecut. Eu am învăţat multe de la David Puttnam, de pildă.

Alfonso Cuaron, cu care am făcut Children of Men. Alfonso e un mexican veritabil, e temperamental, aşa că de fiecare dată când nu era mulţumit, făcea o criză. Şi gândiţi-vă că echipa era britanică. Iar pentru ei a fost foarte greu să se muleze pe comportamentul lui. Dar nimeni n-a abandonat proiectul. Toţi au continuat, fiindcă ştiau că Alfonso urma să facă un film special. Unul special pe care nu l-am fi putut face în stil britanic. A trebuit să fie mexican.

Un film numit City of Joy, din 1992 cu Patrick Swayze, pe care l-am filmat în Calcutta. Iar India e mereu o problemă, dar în afară de asta, guvernul de acolo încerca să ne oprească să facem filmul. Am avut nişte răzmeriţe, au explodat şi nişte bombe...

Da. Am fost în perioada aia în fiecare zi la tribunal, ceea ce era nedrept. Nu încălcasem nicio lege, dar ni se opuneau politic – credeau că facem un film în care exploatam săracii Indiei, dar nu era deloc aşa. Finalmente, şi-au revizuit opinia. Iar acum sunt binevenit în Calcutta din nou. Dar a fost una dintre cele mai mari provocări pentru un producător. Ar trebui să scriu o carte despre acest film...