Dispută acerbă pentru tronului Italiei, cu referire directă la România: „Eu sunt capul Casei de Savoia!”
Emanuele Filiberto de Savoia și vărul său, Prințul Aimone de Savoia-Aosta, se află în conflict deschis încă de când Vittorio Emanuele a fost „expulzat” de tatăl său, ultimul Rege al Italiei.
„Emanuele Filiberto refuză orice confruntare, dar, conform legilor dinastice, eu sunt capul Casei de Savoia”. După ancheta publicată de „Il Fatto Quotidiano”, în care se ridică o polemică cu privire la „presupusele” tranzacții cu titluri cavalerești din partea lui Emanuele Filiberto, vărul său, Aimone de Savoia-Aosta, își reafirmă rolul de cap al dinastiei Savoia.
„Simt nevoia să reafirm și să confirm statutul meu dinastic și rolul meu de Cap al Casei, cu toate prerogativele sale, așa cum a făcut și tatăl meu, comunicând acest lucru celorlalte Case Regale europene.” Această declarație a Prințului Aimone de Savoia-Aosta, dată recent publicității, reaprinde din nou fitilul vechilor tensiuni dintre cele două ramuri ale Casei de Savoia cu privire la rolul de cap al dinastiei care a domnit peste Italia până la 13 iunie 1946, când, în urma referendumului instituțional monarhie-republică, Regele Umberto al II-lea a decis să părăsească Italia pentru a nu declanșa un nou război civil. Un gest înțelept al ultimului suveran italian, care a dorit să scutească Italia de noi vărsări de sânge, țară care plătise deja un preț extrem de ridicat pentru dezastrele provocate de intrarea în cel de-al Doilea Război Mondial. Umberto ar fi putut rămâne, având în vedere rezultatele electorale cu totul discutabile ale referendumului, dar, în ciuda rezistenței anturajului său, a preferat calea exilului, care a fost apoi consacrată de Constituția din 1948.
La 80 de ani de la sfârșitul monarhiei, care va fi sărbătorit, cu siguranță nu de monarhiști, pe 2 iunie anul acesta, și după ancheta jurnalistică a ziarului „Il Fatto Quotidiano” care investighează „presupusele” tranzacții cu titluri cavalerești acordate de Emanuele Filiberto di Savoia (nepotul ultimului Rege al Italiei și unicul fiu al lui Vittorio Emanuele de Savoia), vărul său, Aimone di Savoia-Aosta, emite o declarație destul de dură cu privire la această chestiune.
Iată un extras: „A fi un prinț al Casei de Savoia este, fără îndoială, o mare onoare și, în același timp, o mare responsabilitate în ceea ce privește menținerea prestigiului acesteia la un nivel înalt, transmiterea istoriei și a valorilor pe care s-a fondat monarhia, mai întâi Regatul Sardiniei și apoi Regatul Italiei. Astăzi, studiul istoriei duce în mod obișnuit la asocierea Casei de Savoia cu Italia unită, limitând cunoașterea acesteia la cele patru generații de suverani care s-au succedat pe tron începând din 1861. Privind însă dintr-o perspectivă mai largă, ne putem da seama de importanța dinastiei Savoia în contextul național și european, pe parcursul celor peste o mie de ani în care Savoia a reușit să mențină unitatea unor teritorii complexe și diversificate, prin intermediul a 20 de conți de Savoia, 10 duci de Savoia, 1 rege al Siciliei, 8 regi ai Sardiniei și, în cele din urmă, 4 regi ai Italiei. Deși istoria Casei își are rădăcinile cele mai adânci în regatele Burgundiei, a apărut curând o vocație „italiană” care s-a concretizat încă din prima generație, când lui Umberto Biancamano i-a fost încredințat Comitatul de Aosta; fiul său cel mai mic și succesorul dinastic, Oddone, cel care va marca în perspectivă destinele dinastiei prin dobândirea, prin căsătorie, a marchizatului de Susa și Torino, iar Torino va deveni, cinci secole mai târziu, capitala Ducatului de Savoia și, în cele din urmă, în martie 1861, a Italiei unite, născută din grandioasa întreprindere a Risorgimentului, sub conducerea lui Vittorio Emanuele al II-lea, care a devenit primul său rege.”
„Rolul Casei Regale, astăzi, nu poate fi decât acela de a fi păstrătorul memoriei istorice, nu doar în ceea ce privește trecutul recent și glorios legat de procesul Risorgimentului și de unificarea națiunii sub o singură Coroană, ci și cel mai îndepărtat.”
„Casa Savoia este, prin natura sa, custode al acestui patrimoniu și ar fi, prin urmare, de dorit ca statul italian să vadă în această Casă un sprijin ideal pentru protejarea sa, așa cum se întâmplă în alte țări care au cunoscut o evoluție similară. În România, de exemplu, regele detronat, vărul meu, Mihai I, la întoarcerea în patrie din exilul impus de regimul comunist, a început în 1989 să îndeplinească în statul republican rolul de „Custode al Coroanei României”, pe care Principesa Margareta, actualul șef al Casei Regale Române, l-a moștenit la moartea tatălui său și pe care, cu același spirit, continuă să-l îndeplinească și astăzi prin activități de reprezentare culturală și diplomatică, fiind implicată în patronajul unor fundații și inițiative sociale și prezentă la multe evenimente de stat ca membru al Casei care a jucat un rol protagonist în trecutul istoric național. Statul român, deși nu îi recunoaște puterea politică, apelează adesea la colaborarea Casei Regale.”
Disputa pentru rolul de pretendent la tronul Italiei
Când Vittorio Emanuele a trecut peste dorința tatălui său, fostul Rege Umberto al II-lea, și s-a căsătorit cu Marina, acesta a fost „expulzat”, iar moștenirea dinastică i-a fost pasată vărului lui, Amedeo, ceea ce a schimbat traiectoria moștenirii puterii în Casa de Savoia. Neîmpăcat cu această decizie de neînțeles a tatălui său, Vittorio Emanuele s-a luptat toată viața să se afirme ca unic pretendent la tronul Italiei, deși între timp Amedeo i-a pasat acest rol fiului său, Prințul Aimone de Aosta. Această divergență de opinii a dus și la conflicte deschise, Vittorio Emanuele și Amedeo având o altercație pe acest subiect în Spania, chiar la nunta lui Felipe cu Letizia, unde erau invitații vărului lor, Regele Juan Carlos.
Astăzi, Aimone de Savoia-Aosta încearcă să clarifice pe cale diplomatică situația: „Cu vărul meu Emanuele Filiberto am personal o relație foarte bună, dar atitudinea noastră diferă substanțial în ceea ce privește respectarea acestor norme. Așa-numita „dispută” privind normele dinastice a luat naștere la moartea Majestății Sale Regele Umberto al II-lea și a caracterizat, în mod alternativ, relațiile dintre tatăl meu, Amedeo, și tatăl lui Emanuele Filiberto, Vittorio Emanuele. Situația pe care eu și vărul meu am moștenit-o este una foarte neplăcută, dar, respectând pe deplin regulile Casei și pe baza informațiilor care reies din documente și din alte comunicări familiale, adevărul este tangibil și fără echivoc.
„Consider că ar fi mai oportun ca Emanuele Filiberto și cu mine să ne concentrăm împreună asupra valorificării prestigiului și a patrimoniului istoric și cultural al Casei, care este, în același timp, patrimoniul Italiei, mai degrabă decât asupra revendicării unui statut și a unor prerogative care nu sunt decisive în acest moment istoric. În acest sens, în mai multe rânduri, inclusiv recent, am propus și am încercat să-l conving pe vărul meu să suspendăm reciproc orice revendicare, atâta timp cât contextul rămâne cel actual, „înghețând” pro tempore titlurile de Duce de Savoia, Prinț de Piemont și Șef al Casei Regale de Savoia, care fac parte din obiectul disputei, împărțindu-ne în mod egal prerogativele acestora, funcțiile de reprezentare și gestionarea instituțiilor legate de Casă.”
Deși îi propune public să colaboreze, lăsând deoparte toate titlurile și ambițiile precedente, Aimone se lovește de un zid: „Din păcate, vărul meu a refuzat întotdeauna să împărtășească acest proiect. În aceste condiții, din respect pentru legile Casei, pentru instituțiile care le împărtășesc și pentru toți cei care le respectă, mă simt obligat să reafirm și să confirm statutul meu dinastic și rolul meu de șef al Casei, cu toate prerogativele sale, așa cum a făcut-o și tatăl meu, comunicând acest lucru celorlalte Case Regale europene.”
Prin urmare, Prințul de Savoia-Aosta impune și niște limite: „Deși apreciez publicațiile și activitățile vărului meu Emanuele Filiberto în apărarea și beneficiul culturii istorice a Casei Savoia, nu recunosc și mă distanțez de activitățile sale dinastice arbitrare și de gestionarea la fel de arbitrară a Ordinelor Dinastice și confirm nulitatea absolută a oricărei încercări de a altera, prin abrogări sau modificări, legile și normele intangibile ale Casei.”
Cât despre faptul că, personal, apare mai rar în spațiul public decât vărul său, Emanuele Filiberto, Aimone de Savoia-Aosta spune că „Îmi pare rău să îi dezamăgesc pe toți cei care și-ar dori să fiu mai prezent, atât personal, cât și în mass-media, și care ar dori ca eu să exercit Marele Magisteriu într-un mod mai deschis. Sunt sigur că vor înțelege motivele acestei alegeri contingente a mea. În orice caz, chiar dacă aș dori, angajamentele mele profesionale, care astăzi au o importanță fundamentală pentru mine, nu mi-ar permite să am timpul necesar pentru a putea desfășura aceste activități suplimentare.”
Care e miza acestei dispute între verii cu blazon?
Ei bine, Casa Regală italiană a pierdut multe bunuri de valoare inestimabilă odată cu abolirea monarhiei. Și, de mai mulți ani, moștenitorii ultimului rege al Italiei, Umberto al II-lea, încearcă să redobândească, prin intermediul justiției, vechiul patrimoniu, anume bijuterii de mare preț și proprietăți extrem de valoroase.
Din păcate, însă, statul italian s-a declarat împotriva acestor retrocedări, cel mai recent Emanuele Filiberto pierzând unul dintre procese.
Aimone de Savoia-Aosta nu e deranjat de pretențiile lui la un tron inexistent, ci și de tentativele lui de a recupera bunurile Casei de Savoia - care, prin drept dinastic, acum i s-ar cuveni lui Aimone.
Disputa este îndelungă și o lăsăm pe seama avocaților, care vor ști mai bine ce și cui i se cuvine. Deși rămâne un fapt de necontestat: ca descendență biologică, linia Casei de Savoia se continuă cu Emanuele Filiberto, prin Vittorio Emanuele, iar tânăra Vittoria de Savoia, care poartă titlul neoficial de moștenitoare dinastică, este strănepoata ultimului rege al Italiei.
FOTO: Profimedia, Getty Images, Instagram, Facebook
