Emanuel Ungaro: maestrul senzualităţii

Şi al creaţiilor flamboaiante. Aşa era numit cel care a plecat dintre noi anul trecut, în decembrie, lăsând în urmă un brand problematic. Fiindcă nimic n-a mai fost la fel după ce el s-a retras din modă.

Băieţelul bolnăvicios de altădată, care se juca la maşina de cusut a tatălui său, a construit o casă de modă care a avut succes 30 de ani, fără finanţare externă sau anexare la un conglomerat de lux. Dar care avea nevoie de el. De prezenţa lui. Fără el, nimic n-a mai fost la fel... Instruit vreme de şase ani de Cristobal Balenciaga şi un an de discipolul acestuia, André Courrèges, Ungaro a început să pregătească bazele propriului brand în anii ’60. Îşi dorea o linie de haine sculptate sofisticat, cum făcea maestrul său, Balenciaga, dar fără aerul acela imperial exclusivist. Imperial nu – dar flamboaiant da. Pentru că „moda trebuie să neliniştească ochiul“, spunea Emanuel, îndrăgostit de culorile tari şi mixurile îndrăzneţe de printuri. 

Primul lui show a avut loc în 1965, într-un mic apartament aglomerat din Paris. Oamenii stăteau înghesuiţi şi pe balcon, privind pe geam prezentarea de modă. Emanuel a pregătit totul cu 4 croitorese luate pe datorie de la Balenciaga şi nişte bani împrumutaţi. Un împrumut garantat cu... Porsche-ul unei bune prietene! Chiar şi aşa, însă, Ungaro îşi văzuse visul din copilărie cu ochii. Pentru că bucuria de a face haine o moştenise de la tatăl său, Cosimo, de profesie croitor.

 „Tata e ca un zeu pentru mine, de la el am învăţat să respect calitatea“, spunea el. Cosimo şi soţia fuseseră doi antifascişti originari din Puglia, care fugiseră din Italia lui Mussolini, refugiindu-se în Franţa, în Aix-en-Provence, unde s-a născut Emanuel. La doar trei ani, băieţelul a primit cadou o maşină de cusut de jucărie. Ulterior, după mai multe internări la sanatoriu din cauza tuberculozei de care a suferit în timpul adolescenţei, a lucrat pentru tatăl său. Până când i-au picat ochii pe noile reviste de modă pariziene. Complet absorbit, Emanuel a înţeles atunci că trebuie să ajungă să creeze la Paris. Zis şi făcut. La 21 de ani, a aterizat în capitala Franţei „cu două perechi de pantaloni, trei cămăşi şi niciun cent în buzunar“, după cum povestea chiar el. Noroc că şi-a găsit imediat de lucru, la casa de croitorie Maison Camps, iar apoi a fost recrutat de Courrèges pentru Balenciaga în 1958. „Atunci când am lucrat pentru Cristobal, toţi cei de acolo erau geloşi pe mine. Eram foarte tânăr, foarte ambiţios şi înconjurat de oameni răi, îngrozitori. Azi, eu nu doar că respect oamenii care lucrează pentru mine, îi iubesc. Fiindcă ştiu că îşi dau toată silinţa, chiar şi atunci când greşesc. Nimeni nu-i perfect. Şi în asta stă puterea casei noastre“, spunea Emanuel.

Zece ani mai târziu, avea propria casă de modă, crescută încet, pas cu pas, fără dorinţa de îmbogăţire peste noapte. „Ani de zile am trăit într-un mic studio. Nu aveam obiceiuri extravagante, mi-am cumpărat prima maşină, un Mini, abia la 40 de ani“, povestea cel care începuse să adune, una câte una, cliente celebre precum Catherine Deneuve şi Isabelle Adjani. El este, de altfel, dovada că modestia poate face casă bună cu moda. Modestia nu fără ambiţie, însă! Odată ce creaţiile lui vestimentare au devenit faimoase şi apreciate, a trecut la următorul nivel: din 1983 a început să producă parfumuri. Anii ’80 au fost perioada lui de aur. În 1988, la 55 de ani, s-a căsătorit cu Laura Bernabei, cea care s-a alăturat business-ului său ca director de comunicare şi care i-a dăruit o fiică, pe nume Cosima.

Lupta adevărată abia ulterior avea, însă, să înceapă, fiindcă din anii ’90, brandurile istorice din modă s-au văzut forţate să se alăture conglomeratelor pentru a supravieţui. Iar Emanuel a trebuit să facă eforturi tot mai mari pentru a rămâne independent. Totuşi, în 1996, a cedat presiunii, vânzând pachetul majoritar de acţiuni către compania Ferragamo, care, spera el, ar fi urmat să producă genţi şi pantofi Ungaro. După secţia de parfumuri, îşi dorea tot mai mult să se extindă. Speranţa lui nu s-a concretizat. În schimb, cei de la Ferragamo au fost preocupaţi de menţinerea succesului lui Emanuel, aducându-l la conducerea departamentului de creaţie şi pe Giambattista Valli, pentru a lucra împreună. Ungaro şi Valli au făcut vreme de 6 ani o echipă fantastică, atrăgând valul nou de dive, precum Sarah Jessica Parker şi Jennifer Lopez.

Despre unele dintre ele, Ungaro avea să afle chiar atunci: când Britney Spears a purtat o rochie de-ale lui, Emanuel l-a întrebat pe Giambattista cine este fata... Nu cunoştea prea bine artistele pop, dar lucrurile mergeau excelent, Ungaro deschizând noi magazine. Extinderea a durat, însă, până în 2004, când Valli a plecat trântind uşa, după o ceartă foarte urâtă cu soţia lui Emanuel, Laura Bernabei. Momentul a fost unul crucial pentru creatorul de modă. Atunci s-a sfârşit totul pentru el. Fără Valli, nu şi-a mai dorit să continue în condiţiile presiunilor extraordinare ale pieţei. Anul următor, şi-a vândut partea lui de acţiuni pentru 84 de milioane de dolari mogulului Asim Abdullah şi s-a retras. Avea 72 de ani. Iar vânzarea încheiată a echivalat pentru mulţi cu căderea casei Ungaro. După plecarea lui definitivă, brandul construit de el a intrat în derivă, directorii de creaţie schimbându-se de prea multe ori. Uneori, în mod absurd.

Permutarea din 2009 a lăsat lumea modei mută: nimeni alta decât Lindsay Lohan a venit pe postul de director artistic, realizând împreună cu Estrella Archs două colecţii care au fost ridiculizate de critici. Inclusiv de Ungaro, care s-a declarat furios de pe tuşă. Criticile au fost atât de aspre, încât, după doar un an, Lohan a plecat, fiind urmată de Giles Deacon, Fausto Puglisi, apoi, din 2017, de fostul designer al casei Armani, Marco Colagrossi. Dar cumva, în tot acest tăvălug, brandul şi-a păstrat aura graţie figurii paterne a lui Emanuel, pe care lumea modei n-a uitat-o. „Casa pe care el a fondat-o îl plânge pe acest couturier cu imens talent“, a fost postarea de pe Instagramul oficial Ungaro la dispariţia lui la vârsta de 86 de ani, anul trecut, în decembrie. „Va rămâne în memoria noastră drept Maestrul senzualităţii, al culorilor şi al creaţiilor flamboaiante“.