Interviu

Cătălin Botezatu: „Am despărţit familii fără să vreau“

Designerul a acceptat să vorbească în premieră despre relaţia cu Andrei Iordache, presupusul său fiu.

N-am prostul obicei de-a crede tot ce mi se spune. Cred că Botezatu este un specialist al incertitudi­nii. I-am spus şi-n interviu. Cred că e un bun povestitor. Şi cred că e foarte talentat în a picta laolaltă ficţiunea şi realitatea. E talentul care-l face să fie important în showbiz, indiferent de vremuri. De data asta, am convingerea că e adevărat. Cred că Andrei e băiatul lui. Sea­mănă superb. Zâmbeşte la fel. Îşi alcătuieş­te ideile la fel. Se gândeşte la fel. Stă la fel. Tonul vocii e la fel. Sunt prea multe coinci­denţe simultane. Puzzle-ul poveştii acesteia pare totuşi greu de asamblat.

Nu-i o glumă, deci?

Cătălin Botezatu E o chestie cu care nu dorim să ne facem publicitate. Vrem ca acest subiect să nu fie nici târnosit, nici vul­gar, nici supraexpus. E o chestiune de inti­mitate.

Mulţumesc pentru decizia de a-mi oferi interviul acesta.

Pentru imaginea asta s-au bătut mulţi.

De când ştii de Andrei?

Nu ştiu dacă se poate spune că ştii dintr-un moment sau altul. Pot să spun că simţi asta. Poate că e o întâmplare momentul în care afli. Deci e unul oarecare. Ţi-am spus, e un subiect delicat şi profund. Greu de discutat. Greu de explicat. Greu de pus în cuvinte. E un subiect emoţional. Ţine de sentimente. Sentimentele sunt corzi care vibrează când le atingi. De aceea, apariţia aceasta e prima şi ultima. Pentru că e sensibil de discutat. Şi pentru că nu vrem să facem să sufere pe nimeni. Mă gândesc la familii aici.

La un moment dat, v-aţi întâlnit fără ca Andrei cel puţin să ştie că-i eşti tată.

Pe Andrei îl cunosc de când era mic. În­tâmplarea făcea ca pe vremea aia să-i vizi­tez familia şi-l ştiu. A fost apoi o perioadă mai mare în care am dispărut reciproc din peisajul celuilalt. Acum mama lui mi-a ce­rut să-l văd. E delicat. Primul contact recent a fost la rugămintea ei. L-a trimis la mine să-l văd. Mi-a zis: „Andrei a crescut mare. E un băiat frumos ca tine. Întâlneşte-te cu el şi zi-mi dacă poţi să faci ceva pentru el“. Am întrebat în ce sens şi mi-a răspuns că să-l iau sub aripa mea în modelling. Că n-o să-mi pară rău. Poate că singurele cuvinte care au avut un ecou au fost: „Poartă-te cu el ca şi cum ar fi copilul tău“. Eu am zis că e firesc. Că ne cunoaştem de atâta timp. Că am fost colegi. Că ea reprezintă ceea ce re­prezintă pentru mine. Normal că am să mă port cu el ca şi cum ar fi al meu. În momen­tul în care l-am văzut, am avut un flash. Am încercat să mi-l explic altfel. Am încercat să fim prieteni. Prietenie dusă către extrem. Am mers împreună la fete.

Ce înseamnă „la fete“, Cătălin?

Ce înseamnă când mergi la fete cu mai mulţi băieţi? Sunt fete care au un oarecare statut, fete frumoase, care merg împreună cu noi şi facem sex. Nu se poate numi dragoste.

Revenind, există un moment în care tu simţeai legătura dintre voi doi. Ai decis să faci un test de paternitate?

S-a întâmplat acest lucru, dar nu vreau să intru în amănunte.

Întrebarea mea e următoarea: lucrurile acum ţin de o intuiţie sau de o certitudine în ceea ce vă priveşte?

Ţin categoric de o informaţie. Deci could be. Poate fi.

Asta aruncă în aer discuţia. Una e să vorbim despre o posibilitate, alta e să vorbim despre o certitudine.

Totul pleacă de la o informaţie, care a fost apoi şi verificată. Dar indiferent de rezultatul acestor teste, eu nu vreau să fac pe nimeni să sufere. Începând cu el, continuând cu mama lui şi, nu în ultimul rând, cu tatăl lui.

Cu tatăl lui ce relaţie ai?

Am o relaţie OK, l-am cunoscut mai de­mult. N-am mai avut discuţii faţă în faţă. Nici măcar nu cred că e important asta. Ta­tăl lui e celebru în lumea sportului. Nu pu­tem vorbi în absenţa unor oameni care şi-au pus o amprentă pe destinul, pe felul de-a fi şi pe sufletul lui Andrei. De-aia ţi-am zis, subiectul e sensibil şi se inflamează foarte repede, pentru că sunt oameni ce pot fi ră­niţi. Dacă era altfel, aş fi spus că de mâine Andrei se cheamă Botezatu. De aceea am lăsat lucrurile aşa.

Acum ai decis să-ţi asumi într-o mai mare măsură lucrurile.

Decizia de a-mi asuma asta am luat-o de multă vreme. N-am luat-o azi. Sau acum trei ani.

E foarte complicat să înţeleagă oamenii că o situaţie atât de complexă cum e cea a paternităţii e tratată confuz.

Aşa este tratată pentru că nu-mi doresc să fac un rău. In­diferent cum ai fa­ce-o, răneşti. E sau nu adevărat, cel puţin o persoană va fi catalogată altfel: mama lui. Cel puţin o persoană va suferi ca un câine: tatăl lui. Cel puţin o altă persoană va suferi şi mai mult, pentru că nu poate să-şi asume ceea ce a câştigat: eu. Atunci eu n-am să fiu neapărat confuz, cât alunecos. Pentru că nu ştiu cum aş reacţiona şi ce-aş simţi dacă aş fi de partea cealaltă a baricadei. Indiferent de rezultat, tată, din păcate, până la un mo­ment dat şi asta înseamnă mulţi ani, e cel care te creşte. Eu nu l-am crescut.

Ai făcut testul sau nu?

De trei ori. E ca şi cum te trezeşti peste noapte că ai o nevastă sau că ai 100.000.000 de euro. Trebuie să verifici.

Asta te face interesant pe tine Cătălin: nu vinzi certitudini.

Viaţa mea e interesantă. Viaţa mea nu e sterilă.

Cum ţi-o aduci aminte pe mama lui Andrei, când ai cunoscut-o?

Mama lui era poate cea mai frumoasă femeie din CCPI, din Apaca, unde eu am început ca model. Era reduta cea mai de ne­cucerit. Era acea femeie aproape inaborda­bilă, care afişa o demnitate exagerată. Fiind un pic mai mare ca mine şi ca ceilalţi ma­nechini, era pe un piedestal din start. Inac­cesibilă. Era o femeie cu un puternic statut social, soţia unuia dintre fotbaliştii celebri ai momentului. Avea tot ce-şi dorea.

A fost o greşeală?

Trebuie să ştii să-ţi asumi ceea ce pare o greşeală şi să încerci să faci din asta un lucru pozitiv. Greşeala mea, dacă se poate numi greşeală, a fost că tot timpul m-am îndrăgostit de femei mai mature. Să nu uităm că marea, marea mea iubire a fost Dana Opsitaru, soţia căpitanului naţiona­lei de baschet a României, care a divorţat pentru mine. Era mai mare decât mine cu nouă ani. Poate că ceea ce mi se întâmplă sunt poliţe pe care le plătesc pentru vre­murile în care am greşit. Am despărţit fără să vreau familii. Dar asta este viaţa.

Tu ai o relaţie foarte strânsă cu mama ta, ca orice om normal. Dumneaei l-a cunoscut pe Andrei?

Da. Îl cunoaşte şi ţine la el.

Andrei rezolvă cumva acea problemă despre care îmi spuneai în interviul precedent, cu lumea care te zăpăceşte cu întrebarea „când faci un copil?“.

Nu fac lucruri demonstrativ. Asta, da, re­zolvă într-un fel sau altul. Indiferent care e adevărul, nu pot să spun că el este copilul meu pentru că nu l-am crescut eu. Poate că cel mai frumos lucru e să-l vezi de când s-a născut până îl duci la altar. O perioadă lipseşte.

Regreţi că ai ratat prima parte a vieţii lui?

Regret multe lucruri. Apoi iau totul ca atare şi spun că nu regret nimic.

Mai pregăteşti surprize de tipul acesta?

Orice e posibil. Am făcut multe greşeli. Şi cred că fiecare dintre noi poate trăi asta.

Foto: Laszlo Raduly

Citeşte continuarea interviului în numărul de azi al revistei OK!