Interviu

Exclusiv! Lucian Mîndruţă, povestea nespusă: ''Cel mai mare regret al vieţii mele e despărţirea părinţilor mei''

Exclusiv! Lucian Mîndruţă, povestea nespusă: ''Cel mai mare regret al vieţii mele e despărţirea părinţilor mei'' camera-retro icon Vezi galeria 3 poze

 “Cea mai frumoasă amintire de Crăciun e o portocală în brad, în casa bunicii”, îmi mărturiseşte Lucian Mîndruţă. Şi povestea începe să curgă lin înainte Vorbeşte cu dragoste despre părinţi, despre o copilărie complicată, despre bunica, care, într-un fel, i-a decis destinul sentimental: căsătoria cu Ioana. E poate cel mai incisiv jurnalist, dar şi un excelent partener de discuţie. Nu ai cum să nu îi apreciezi umorul fin şi judecata limpede, pentru că Lucian Mîndruţă nu se împiedică niciodată în cuvinte. Vorbim despre toate, despre trăirile prezentului sau ale trecutului.

Cum a ajuns să i se spună Furatu’, care au fost lipsurile cu care s-a luptat în copilărie, crescut fiind doar de unul dintre părinţi, cum e viaţa lângă un medic şi ce relaţie are cu cei doi băieţi, descoperă într-un interviu marca OK!

Lucian Mîndruţă este omul după-amiezilor, la Digi FM. de luni până vineri, între 16:00 şi 18:00, românii intră în direct cu el şi îşi expun sufletul, problemele sau doar dezbat, de multe ori înfocat, cele mai importante subiecte ale zile sau săptămânii. De curând, Lucian a început un nou proiect şi la Digi24, Oamenii Dimineţii, unde realizează o serie de interviuri cu personalităţi din zona artistică.

Cum a fost 2020 pentru ţine? Au existat multe renunţări în acest an cu multe restricţii?

A fost cam aşa: două luni de speranţe, două de spaime, două de ajustare la noile realităţi şi după aceea aproape normal până în noiembrie. Când văd că iar se îngroaşă gluma. A fost un roller coaster cu mască. Noroc că eu sunt obişnuit cu masca de cel puţin 5 ani, că o port împotriva poluării din Bucureşti. Şi port de-aia de ciclism, prin care se respiră mai greu decât prin tifon.

La ce am renunţat? La evenimentele cicliste, turele „Cu bicicleta la mare”, în Transilvania, Thassos, Franţa… Practic, am renunţat la viaţă...

Te-a speriat pandemia? Ţi-a fost vreodată teamă să nu iei boala?

Şi-acum îmi e, de aia dau interviul pe email. Îmi e teamă, e normal, e instinctul de conservare. Gândiţi-vă că la categoria mea de vârstă cam 1% dintre cei care fac boală gravă ajung să moară. Acum pare că nu e mult, dar de exemplu în aviaţie cam una din 2 milioane de decolări ajunge la prăbuşire. E mult mai puţin şi totuşi multora le e teamă de avion. Aşa şi cu boala. M-am mai relaxat totuşi când am constatat că soţia mea n-a luat, deşi a avut pacienţi cu COVID 19. Pentru că s-a protejat foarte bine şi încerc şi eu să fac la fel.

Ce ai descoperit despre tine în pandemie?

Am descoperit că mă descurc foarte bine singur (bine, aşa era şi înainte), dar că îmi lipsesc evenimentele - conferinţe, concerte, cinema, teatru…

Dar cel mai mult mi-a lipsit să dorm în casa mamei de la ţară. Pentru că e în vârstă şi la grupa de risc, am fost acolo doar cu mâncare, şi aia lăsată pe prispă. Asta mi-e dor să fac, să stau acolo câteva zile măcar, la Bârla, judeţul Argeş.

Eşti mai stresat? Ai renunţat la ceva ce făceai în mod frecvent?

Mă stresează doar reacţia unora dintre compatrioţi, care consideră masca o enorm de mare povară asupra libertăţii lor de expresie şi individuale. Sunt oameni cu care nu poţi construi comunităţi, că sunt prea egoişti.  Sunt oameni pentru care doar confortul individual contează şi cred că ei sunt una dintre explicaţiile pentru care societatea noastră e atât de lentă în a se moderniza: nimeni nu mai vede, nu mai e interesat de binele public.

Am renunţat la obiceiul de a merge cu bicicleta noaptea, toamna, acum, din cauza carantinei. Am renunţat să mai strâng mâna oamenilor. Şi am renunţat la trainingurile de comunicare faţă în faţă. Mi-e dor de toate.

Ce spui despre vaccin? Crezi că poate fi o soluţie? Te vei vaccina?

Ce-au spus strămoşii mei despre cel împotriva poliomielitei: “O să putem merge din nou fără frică între oameni!” Spun că e binevenit şi sunt fericit că trăiesc într-o epocă în care oamenii fac ceva, se luptă cu mijloacele ştiinţei în loc să aştepte şi să se roage să treacă.

Cred că de-aia e şi aşa supărată o parte din lumea religioasă pe vaccin: pentru că minunea nu vine din ceruri, şi asta strică un pic din feng-shui-ul lor. Sigur, sunt şi mulţi oameni credincioşi care separă ştiinţa de credinţă şi înţeleg care e rolul fiecăreia. Eu şi cu ei ne vom vaccina. 

Crezi în actuală clasa politică?

Nu trebuie să cred, prefer să am o privire critică asupra fiecărei persoane sau partid. Sunt un om care trăieşte şi el în public şi înţeleg că e nevoie de o clasă politică, de partide, de dezbatere şi de lupta dintre ele. Alternativa e dictatura.

Cred însă că şi clasa politică ar trebui să înceapă să creadă în presă. În aia liberă. Să nu mai încerce nici s-o cumpere şi nici să-i închidă gură. Alminteri, nu, nu sunt mulţumit de mulţi dintre politicienii pe care îi văd, pentru că eu cred că democraţia funcţionează doar dacă are o anumită forţă de atracţie asupra oamenilor obişnuiţi. 

Şi mulţi dintre politicieni parcă se încăpăţânează să ne respingă. Unii că-s plicticoşi. Alţii că-s ticăloşi. Puţini sunt de bun simţ, dar eu i-am găsit şi mă strădui să mă uit mai mult spre ei, ca şi cetăţean. Ca jurnalist, sunt dator să-i critic de 10 ori şi să îi laud maxim o dată.

Cum te simţi după operaţia de hernie? Există şi restricţii?

Excelent. Dr. Cristescu mi-a redat piciorul şi spatele, Gelu de la Kinetic o parte din flexibilitate, acum rămâne să reîncep încet-încet pedalatul. Pe noiembrie am 300 de km, din care cam jumătate afară şi restul pe bicicletă din casă - un simulator Tacx.

Ce au tinerii de astăzi şi nu a avut Lucian Mîndruţă?

Bani. Chiar prea mulţi câteodată. Şi mai au ceva: Europa, ca patrie comună. Unii o simt aşa. Generaţia mea va rămâne un pic nostalgică după abilitatea de a te mişca atât, de a locui şi munci în altă parte. 

Ai regrete?

Că n-am rămas în State acum 20 de ani. Că nu m-am făcut inginer, cum începusem în 1989. Că n-am făcut copiii mai devreme. Că n-am înţeles la timp câţi oameni sunt cu ochii pe mine. Dar nimic grav. Cel mai mare regret al vieţii mele e despărţirea părinţilor mei, unde sigur, n-am putut face nimic, căci s-a întâmplat la 4 ani şi jumătate ai mei.

Cea mai mare boacănă făcută în copilărie?

Nu a mea, dar cred că se pune: am fost răpit. De tata. Era după divorţul alor mei. Mama mă dusese la ţară, la bunici, iar tata, într-un moment în care i se făcuse dor de mine, a împrumutat o motocicletă cu ataş, a condus 150 de kilometri, a pândit momentul,  m-a luat din curte şi m-a dus la Bucureşti. 

Vă imaginaţi că a fost ceva unic în istoria satului când bunicii s-au trezit fără nepot! După aceea, toată copilăria mea, vecinii din Bârla mi-au spus Furatu’!

S-a întâmplat vreodată să te lupţi cu lipsurile financiare, poate atunci în copilărie sau mai târziu? Să nu ai bani să faci un cadou sau să faci ce ţi-ai propus?

De foarte multe ori. Mama m-a crescut singură, era doar o asistentă medicală, salariul era mic, într-o policlinică de uzină… Nu aveam bani. Cronic.

Dar pe la 14 ani am început să muncesc. Vreo câţiva ani cu fotografii - la nunţi, dar şi la înmormântări, în cartier, pe lângă casa bunicii din Bucureşţi. Aşa că am început să mă mai cârpesc aşa.  Îmi aduc aminte că începeam să strâng bani pentru săptămâna pe an de la mare încă din martie şi că recordul a fost prin 1985, de 800 de lei. Am fost rege cu banii ăia la Eforie Sud. Zilnic, vată de zahăr…)))

Astăzi, câştigi bine? Poţi trăi decent din ce faci?

Câştig mai bine decât merit. Dar, fireşte, de multe ori mai puţin decât am nevoie… Drama multora dintre noi, dacă e să fim sinceri! Oricum, nu am dreptul să mă plâng. Câteodată chiar pot trăi în lux, dar pentru mine luxul înseamnă 100 de km cu bicicleta pe un traseu de munte în Franţa, cu dormit la un hotel de 2-3 stele cu 30 de euro pe noapte…şi toate astea, cu prieteni care se simt la fel de bine ca mine în a-şi explora propriile limite.

Ce trăiri te-au marcat la 20, 30, la 40 de ani?

La 20 mi-a fost frică de viaţă. Mă vedeam în fabrică sau pe şantier, cu un job de tras la şaibă cum se spunea pe vremea aia, cu viaţă meschină, într-un apartament cu igrasie la etajul 10, cum aveam în comunism. 

La 30 de ani mi-a fost frică de nerelevanţă. Eram deja prezentator de ştiri şi mă întrebam mereu cât a fost ratingul, unde am greşit, unde m-am bâlbâit, unde… 

La 40 de ani am început să mă tem că asta a fost tot. Că atât am putut eu. Că asta a fost viaţa şi nu mai am ce face. Acea din urmă frică s-a adeverit. 

Ai fost fericit de fiecare dată când dragostea ţi-a cotrobăit prin suflet?

Nu. Am fost mai des îndurerat şi trist. Mai toate iubirile mele s-au încheiat cu despărţiri pe care nu le-am dorit. 

Ce veţi face de sărbători? Unde le veţi petrece?

În vis, fireşte. În speranţă, în aşteptarea vieţii de dinainte. Dar mai puţin în casă - mi-am pus câteva ture pe afară. Şi vom avea şi musafiri, căci am reuşit să facem rost de teste rapide şi ne vom testa înainte de masă toţi, ca să putem fi totuşi cu câţiva prieteni apropiaţi.

Există o tradiţie de la care nu vă abateţi?

Da. Cadourile de Crăciun secrete. Acum mulţi ani, unul dintre băieţii mei, cel mic, a venit la mine să se plângă: „Tati, Mihai mă minte mereu! Uite, acum zice că nu există Moş Crăciun!”. Ei, mă chinui mereu să le arăt alor mei că Mihai nu ştie chiar tot adevărul şi că Moşul există. Asta e tradiţia.

Care este cea mai frumoasă amintire de sărbători pe care o ai?

O portocală într-un brad, în casa bunicii, acum 40 de ani. Nici măcar un brad nu era, era doar o creangă, pusă în vaza, cu câteva globuri în jurul ei, şi în mijloc, comoara comorilor, portocala asta care se găsea foarte greu. Deşi globurile erau de sticlă, ea strălucea mai tare. Şi-a fost cu atât mai frumoasă cu cât bunica trăia, iar eu parcursesem 12 km într-un tractor, pe o zăpadă de un metru, ca să ajung la limanul acela al copilăriei mele…

Dar cea mai tristă? 

1989. De Crăciun l-am văzut pe Iliescu şi m-am prins cine era. Chiar de atunci. 

Cum a fost viaţa ta în timpul regimului comunist?

Prea multă ură. Oamenii ăia care conduceau România au încărcat generaţia mea cu mult prea multe resentimente. Dar eu nu eram supărat pentru foame - mă obişnuisem cu puţin. Nici pentru frig - eram destul de rezistent. Mie îmi lipsea libertatea şi contactul cu Occidentul. Cu cărţile lui contemporane, cu muzica, cu filmele, cu ideile lui libere. Asta mi-a lipsit în ceauşism şi de aia nu am să pot fi niciodată naţionalist. 

Pentru că un român, un român neaoş, chiar din Oltenia apropiată de mine (tata era oltean) ne-a ţinut prizonieri, atât fizic, că nu puteai să ieşi din ţară, cât şi psihologic, că nu puteai să găseşti aici niciun fel de înţelegere pentru alte idei decât cele oficiale. Şi toate astea, în numele unor valori naţionale vânturate în fiecare zi la televizor şi golite, de fapt, de conţinut. 

Cei care acum regretă acea epoca sunt probabil oamenii care nu au ce face cu libertatea intelectuală. Mie îmi foloseşte. Ştiu, ştiu că unii întreabă „Dar ţine de foame?”. Iar eu le răspund de fiecare dată: „Nu e nevoie. Când eşti liber să ai idei, de obicei găseşţi soluţii să nu faci foamea!”

Radio sau televiziune? Ce crezi că ţi se potriveşte cel mai bine?

Aici doar publicul poate spune. Mie, fireşte, mi-a plăcut mai mult televiziunea. Mai multă muncă, mai multe greşeli posibile, dar şi salariu mai mare. Căci n-o să vă mint, să zic că asta nu contează! Pentru mine, însă, televiziunea s-a cam terminat. Nu ştiu de ce. 

De-a lungul timpului, ai reuşit să bagi câteva personalităţi la apă, cum ar fi interviul realizat cu Norica Nicolai în jacuzzi. Astăzi, dacă ai avea o emisiune de acel gen, ce provocare le-ai lansa şi cine ar fi vizat?

Emisiunea aia a fost o prostie din partea mea. Am vrut să fie vizuală, să atragă atenţia, dar din păcate n-a rămas decât imaginea ridicolă. Azi n-aş mai băga pe nimeni la apă, căci îţi rămâne carieră mică.

Când ai avut ultima oară o discuţie în contradictoriu cu unul dintre băieţii tăi şi cine a cedat primul?

Am doi. Unul cedează mai mereu. Celălalt niciodată. Şi dezbatem mereu. Deci răspunsul e săptămâna trecută, cred.

Cea mai nostimă întâmplare trăită alături de copiii tăi?

Cel mai amuzant lucru este că sunt tatăl lor, deşi eu încă nu m-am făcut mare. 

Ca personalitate, crezi că au luat mai multe de la tine sau de la mama lui?

Fizic, cred că de la bunici, mai degrabă. Unul dintre ei seamănă foarte bine cu bunicul meu, celălalt cu mama Ioanei. Dar, dincolo de asta, personalitatea lor e formată într-o epocă digitală, în care nu i-am forţat la nicio formă de cunoaştere, i-am lăsat să exploreze singuri. Aşa se face că au ideologii diferite în care cred, de exemplu. Eu şi cu Ioana ne potrivim aici, ei însă sunt diferiţi. Îmi pare că e şi mai bine aşa, pentru că nu ne plictisim la masă.

Vor merge să studieze în străinătate sau vor rămâne aici?

Andreea a terminat ASE aici. Mihai a început medicina aici. Matei ar cam vrea să plece, dar nu exclud să rămână. Eu, fireşte, că îi vreau pe lângă mine, dar nu nefericiţi.  Pentru asta însă ar trebui ca România să devină o ţară în care meritele să conteze mai mult decât pilele. Deci probabil că ar trebui fie să plece, fie să se zbată în privat, să-şi facă un rost. 

Ai avut îndoieli în dragoste?

Am avut îndoieli în legătură cu partenerul. Nu cu dragostea. Dar cele mai multe îndoieli - pe care le am şi acum - sunt legate chiar de fenomenul în sine: e pur şi simplu un cocktail chimic în creier, care dispare, ca orice moleculă mai complexă. Important e ca, în cele din urmă, să poţi pune altceva. O plimbare. O conversaţie. Admiraţie unul pentru celălalt.

E dificil să trăieşti lângă un medic?

Dacă eşti pacientul lui, da! Din fericire, am alţi medici la care mă tratez.

Ce ţi se reproşează cel mai des?

Nu ştiu, mi-am antrenat urechea în 20 de ani de căsnicie să nu audă decât laudele. Sau să uite imediat reproşurile. Ştiţi căştile acelea cu noise reduction? Ei bine, eu am un soft de „complaint reduction! ”

Cum a început povestea voastră. Cum v-aţi cunoscut? Cine a făcut primul pas?

Mi-a omorât bunica, am decis să o iau de nevastă, ca să mă răzbun. Bine, am glumit, dar povestea are la baza bunica, ce s-a stins, biata de ea, la Universitar. Acolo, în ultimele ei zile de viaţă, când o vizitam, am cunoscut o doctoriţă care îmi explica în fiecare zi ce are bunica, folosind cuvinte atât de savante încât mă fascina. Am fost uluit că cineva poate vorbi în limba română fără că eu să înţeleg, aşa că m-am decis să studiez această materie. Şi cum la medicină se intră greu, m-am însurat cu Ioana.

Ce nu i-ai putea ierta niciodată omului de lângă tine?

Faptul că la un moment dat s-a plictisit că nu pot să-l iert.

Cea mai recentă surpriză pe care ţi-a făcut-o?

Paste după o reţetă italienească, pe care a învăţat-o la o bursă în Franţa. Foarte bune! Şi, da, pentru cei mai tineri: vine o vreme când astea sunt surprizele! Să vă fie teamă de ea!

De-a lungul timpului, care au fost cele mai grele momente pe care le-aţi depăşit împreună?

Accidentul meu din 2009, când mi-am rupt piciorul şi spart capul la vreo câteva săptămâni după, iar ea a trebuit să plece trei luni din ţară. Am rămas în România, în cârje, dar am strâns din dinţi, căci era important acel curs la care s-a dus.

Ce e femeia pentru Lucian Mîndruţă?

Ceva ce nu face obiectul acestui interviu, cum ar spune domnul fost deputat Iordache.

S-a întâmplat să te lupţi vreodată cu o afecţiune (sau o dependenţă) pe care să nu o poţi controla?

Da. Am fumat, chiar foarte mult, între 16 şi 23 de ani şi între 40 şi 43 de ani. Chiar şi două pachete pe zi câteodată. Aşa era pe vremea aceea în redacţii, se fuma în interior, se fuma mult, veneai mirosind oribil de la slujbă. După aceea, la 40, am trecut printr-o depresie când am rămas fără ştiri şi m-am apucat din nou. În ambele cazuri a fost oribil, nu sfătuiesc pe nimeni să fumeze, e o dependenţă cumplită.

La vreo câţiva ani după ce-am renunţat ultima oară la fumat, am renunţat complet şi la orice formă de alcool. Asta după ce tata a murit mai devreme decât ar fi trebuit, cu o boală provocată şi de asta. Dar nu sunt fără vicii. Acum am rămas eu şi Nutella.

Momentul pe care ai reuşit să îl depăşeşti, dar care se putea termina cu o tragedie?

Naşterea mea. Se putea să nu se întâmple. Suntem cu toţii copiii şansei. Dacă te-ai născut, eşti cel mai norocos!

Care ar fi momentul acela greu care ţi-a marcat viaţa, dar, într-un fel, te-a făcut omul care eşti astăzi?

Şedinţele cu Adrian Sârbu.

Ce îţi mai doreşţi şi nu s-a întâmplat până acum?

Să fiu fericit mai mult de o secundă pe lună.

Ce ţi-ar plăcea să îţi aducă Moşul?

Vaccin. Şi uscat pe jos, să ies cu bicicleta pe 1 ianuarie, cum fac de vreo cinci ani încoace….

 

 

 

 

Comentarii

Modifică Setările