Interviu

INTERVIU Al Pacino: „Cât timp voi avea noi provocări, nu voi înceta să joc!“

INTERVIU Al Pacino: „Cât timp voi avea noi provocări, nu voi înceta să joc!“

Am putea spune că e anul lui Pacino, cu cele trei pelicule pregătite. Prima, The Humbling, e povestea unui actor care simte gustul amar al declinului când începe să uite replicile şi care se aruncă într-o relaţie cu o femeie mai tânără. Un rol cu multiple faţete sensibile pentru septuagenarul star. La vară, urmează Manglehorn, despre un singuratic care încearcă să se îm­pace cu un trecut murdar, care l-a costat dragostea vieţii lui. Dar până atunci avem Danny Collins, filmul regizat de Dan Fogelman, care îi mai are în distribuţie pe Jennifer Garner şi Christopher Plummer. Este o poveste despre un star rock, care descoperă abia la bătrâneţe o scrisoare adresată lui de către John Lennon. Danny se întreabă cum ar fi fost viaţa lui dacă citea la timp scrisoarea. Şi află care sunt sensurile vieţii atunci când nu mai ai tinereţea de partea ta. E o căutare pe care o experimentează Pacino însuşi, tocmai de-asta şi-a dorit acest rol.

Al, îl joci pe Danny Collins, un băutor de cursă lungă. Câte pahare de sctoch ai băut pentru rolul ăsta?

Al Pacino Scenele alea le-am repetat la infinit! (râde). Nu, în pahar am avut ceai!

Dar în viaţa reală, câte pahare de scotch poţi bea?

Cum mi-aş putea aminti aşa ceva?! Cine-a stat să le numere?

Interpretezi un tip cunoscut de toată lumea, oriunde s-ar duce. Cam cum ţi se întâmplă chiar ţie...

Da, de-asta copiii mei îmi spun mereu să stau acasă...

Cum simţi că s-a schimbat industria filmului de când activezi tu?

În vremurile de demult, când făceam filme ca După-amiază de câine, ei bine, acelea erau pelicule care azi ar fi considerate filme independente. Pe-atunci, se ocupau marile studiouri de ele. Acum e o mişcare uriaşă spre marketing. Tot ce contează e cum lansezi un film. Dacă n-ai un marketing bun, filmul tău poate sfârşi nevăzut. E cea mai evidentă schimbare din industrie. Dorinţa, pasiunea de-a face filme e tot acolo, dar felul cum sunt făcute e diferit.

Care este cel mai folositor sfat pe care l-ai primit în cariera ta?

Marele profesor de actorie Lee Strasberg mi-a spus ceva când eram mai tânăr şi când simţeam că-mi fuge pământul de sub picioa­re, fiindcă totul în jurul meu se schimba cu o repeziciune fantastică, după ce mă lansasem peste noapte. Mi-a zis simplu: „Dragule, tre­buie să te adaptezi. N-ai încotro! Dar asta va dura ceva!“.

Şi care a fost cea mai ciudată întâlnire cu un fan pe care ai avut-o?

Am întâlniri de genul ăsta tot timpul. Cu ceva timp în urmă, îmi amintesc că a venit un tip la mine pe stradă şi mi-a spus direct în faţă: „Hei, tu eşti Al Pacino?“. Zic: „Da!“. „Felicitări! Arăţi de parcă asta ar şi trebui să fii!“. Şi-a plecat. Să vedeţi de ce experienţe amu­zante aveţi parte dacă mă urmăriţi într-o zi...

Ai mai multă satisfacţie acum din meseria pe care o faci decât în anii ’70 sau ’80?

Poate un pic mai multă plăcere. Pentru că acum caut să fac roluri de care simt că mă leagă cu adevărat ceva. Curând voi face o nouă piesă pe Broadway, China Doll, care înseamnă o nouă colaborare cu David Mamet. Citesc dramaturgie şi proză. Mai ţin şi seminarii. Am făcut un mini-turneu, O seară cu Pacino, care e un fel de mix între teatru şi talk show. Am avut şi spectacole cu o orchestră simfonică, alături de care eu am recitat din Shakespeare.

Viaţa de familie ţi-a afectat vreodată alegerile în carieră?

Sincer să fiu, copiii cei mici mi-au dictat o mare parte din lucru­rile pe care le-am făcut. Cam aşa s-a întâmplat în ultimii ani. Acum cresc şi deja văd lucrurile în perspectivă, le văd altfel. Şi-mi dau sea­ma că dacă nu mai vreau să fac actorie, pur şi simplu mă pot opri. E un sentiment straniu, fiindcă sunt în lumea filmului şi a teatrului de aproape 50 de ani. Dar eu cred că nu tre­buie să ne oprim niciodată din a evolua. Asta e speranţa mea, cel puţin. Un simplu exemplu este faptul că sunt convins că vorbesc altfel acum cu tine decât o făceam în urmă cu 20 de ani. Câteodată, mă gândesc dacă nu-mi caut cumva scuze pentru a continua să joc. Dar atât timp cât apar noi şi noi provocări, iar eu am parte de şanse, nu voi înceta să fac mese­ria asta. Fiindcă realitatea e că începi ziua cu nimic. Iar la sfârşitul zilei, mă gândesc că am împărtăşit o parte din experienţa pe care am acumulat-o. Şi asta e cool!

Te afli acum, la aproape 75 de ani, într-o perioadă de renaştere. Cum îţi alegi proiectele?

E un sentiment plăcut atunci când ai şansa să faci un film despre anumite lucruri pe care le-ai experimentat în viaţa reală, deci eşti cum­va în temă. Inclusiv confruntarea cu declinul! Iar asta înseamnă că poţi să dai şi mai mult din tine acelui rol, starea psihică şi emoţională, fi­indcă actoria pentru mine e o stare.

Ţi s-a întâmplat vreodată să-ţi pierzi pofta de-a juca?

Niciodată! Pot să spun doar că mi-a pierit pofta de-a mai face lucruri pe care nu vreau să le fac. Sau într-un fel în care nu vreau să le fac. Să-ţi dau un exemplu: pregătesc un nou film cu Brian De Palma, care mi-e prieten şi pe care-l iubesc ca regizor, am mai făcut filme cu el. Dar trebuie să găsim o cale de mijloc care să placă amândurora, să găsim o modalitate de-a spune povestea, care să aibă puterea şi tragedia pe care le merită. Pentru asta, avem nevoie de un text foarte bun. Ei, la asta muncim pe rupte acum!

Ai juca vreodată într-un film cu supereroi?

Habar n-am. Mă las dus de val! Asta pot să fac acum, e punctul în care e viaţa mea acum. Ceea ce-mi va permite viaţa să fac voi face.

Spuneai că-ţi place Gardienii Galaxiei...

Da, mi s-a părut un film foarte interesant. Pentru această catego­rie de filme, e foarte bine făcut. L-am văzut cu Anton şi Olivia, copiii cei mici, şi le-a plăcut şi lor. Mi s-a părut şi inventiv, şi funny, şi dra­matic, bine produs, bine regizat, bine jucat. Am fost fericit să-l văd.

Păi şi ai face un asemenea film?

N-aş şti să fac un astfel de film. Eu am făcut pelicule de genul Dick Tracy, pe care l-a regizat Warren Beatty. Iar pentru mine a fost extraordinar de amuzant să fac acel personaj hidos, pentru care am purtat o mască. Chiar am fost nominalizat la un Oscar pentru acel rol. Deci orice se poate întâmpla. Uite, şi atunci m-am lăsat dus de val... Nu trebuie să uităm, însă, că proiectele frumoase cer şi enorm de mult timp. Aud mereu în jurul meu replici de genul: „Mi-a luat opt ani să fac filmul ăsta!“. Şi aşa este. Mai e şi timpul!

Interviu: Jessica Young/famous. foto: guliver/gettyimages, hepta, www.cinemagia.ro