INTERVIU EXCLUSIV CU ROMÂNCA IMPLICATĂ ÎN PRODUCŢIILE CELOR MAI TARI SITCOMURI LA HOLLYWOOD: "Eu am cunoscut latura bună a lui Charlie Sheen!"

Dacă aţi urmărit seriale de comedie precum Doi bărbaţi şi jumătate, Mike şi Molly sau The Big Bang Theory, probabil i-aţi remarcat numele pe generic, ca producător. Cine este românca din Braşov, care lucrează la cel mai înalt nivel în industria sitcomurilor hollywoodiene?

Mona Garcea

Devenisem fan The Big Bang Theory, serialul care i-a adus un Glob de Aur lui Jim Parsons, cu destul timp înainte de a pleca la Los Angeles. Vedeam numele Monei Garcea (41) la finalul fiecărui episod şi ceva mi-a spus că într-o zi o voi întâlni. Şi aşa s-a întâmplat: odată cu proiectul OK! Goes To L.A., am întâlnit-o pe românca plecată din ţară în urmă cu 30 de ani, pentru care Hollywoodul nu mai are secrete. Fiindcă Mona realmente trăieşte visul american! A fost mâna dreaptă a lui Chuck Lorre, gurul american al sitcomurilor, scenarist şi producător nominalizat la opt premii Emmy, iar acum coordonează propriul serial, Disjointed, cu marea actriţă Kathy Bates. Şi totuşi, Mona este de o modestie şi discreţie impresionante. Genul de paradox pe care iubesc să-l întâlnesc la oamenii cu adevărat mari. Cu un sfert de oră întârziere din cauza traficului din L.A., Mona a apărut la întâlnirea noastră de la Intercontinental Century City Hotel cât se poate de naturală, dar şi de emoţionată, pentru că româna ei nu mai e la standardele pe care şi le-ar dori. A plecat de la vârsta de 11 ani din ţară, a făcut şcoala acolo şi s-a integrat total printre americani. Şi da, când se precipită şi o năvălesc emoţiile, Mona îşi mai caută unele cuvinte în română. Dar cum să nu te năpădească emoţiile când povesteşti despre incredibilul destin care te-a transformat dintr-o victimă a bully-ingului în şcoala americană într-una dintre cele mai de succes producătoare de sitcomuri?!

Serialul "Doi bărbaţi şi jumătate", unul dintre succesele din cariera Monei Garcea.

De ce anume îţi e dor din România?

Mona Am plecat cu familia când aveam 11 ani, pe când în România încă era comunism, aşa încât n-am avut o copilărie tocmai fericită. Însă când mă gândesc la România, îmi vin în minte mirosuri şi stări avute acasă în copilărie. E o stare inexplicabilă de „acasă“ pe care o simt în capul pieptului.

Cum a continuat copilăria în America?

N-a fost fost uşoară. Eram săraci, eu nu vorbeam engleză. Trăiam în Ocala, Florida. Câteva familii înstărite de acolo au aflat că suntem imigranţi şi au strâns bani unii de la alţii pentru a face un fond pentru mine, ca să pot merge să studiez la o şcoală privată. Asta a fost o adevărată binecuvântare, fiindcă deşi acolo copiii râdeau de mine că sunt săracă şi că sunt din altă ţară, totuşi, mediul era unul mai uşor de dus decât cel dintr-o şcoală publică. Iar eu eram atât de fericită că eram în America, încât mi-am zis că a fi paria este preţul pe care trebuia să-l plătesc ca să trăiesc pe acest tărâm.

Ai plecat în America în 1987. Când ai revenit cel mai recent în ţară?

Nu am revenit până în 2012. Eram atât de micuţă când am plecat şi, la vârsta aceea, nu păstrasem amintiri plăcute despre ţara mea. Pur şi simplu nu-mi doream să revin în România. Am revenit acum şase ani la nunta vărului meu de la Braşov, de unde sunt şi eu. Şi mă bucur nespus că am ales să merg. Ce experienţă memorabilă a fost revenirea mea în ţară! Starea aceea de „acasă“ despre care-ţi spuneam m-a izbit de-ndată ce am aterizat.

Cu ce imagine despre România te-a lăsat acea vizită?

M-am îndrăgostit de România şi de oamenii ei. Am redescoperit-o ca fiind un loc atât de frumos, cu locuitori prietenoşi, calzi. Să reiau legătura cu restul rudelor mele a fost o experienţă vindecătoare.  Când am păşit din nou pe străzile unde mă jucam când eram copil, mi s-a tăiat respiraţia.

Cum ai ales cariera de producător în America? Îţi plăceau sitcomurile de mică?

Da, în România mă uitam cu tata la I Love Lucy şi la Carol Burnett Show şi era fantastic faptul că nu trebuia să vorbim engleza ca să înţelegem genul acela de comedie. Pentru că umorul, în esenţa lui pură, transcende limba. Când am ajuns în America, am continuat să mă uit la acele sitcomuri, m-am uitat şi la alte seriale şi aşa am învăţat engleza. Şi, pentru că aceste sitcomuri au fost o parte atât de important din copilăria mea, mi-am dorit cu ardoare ca, într-o zi, să am propriul sitcom. M-am mutat din Florida în L.A. cu acest scop în minte – fie că aveam să-l obţin ca actriţă sau ca producătoare, pentru mine nu conta, atâta vreme cât ajungeam în televiziune. Şi am studiat Teatrul la University of California.

Ai fi putut deveni actriţă…

Pentru asta, trebuie să ştii şi să te vinzi, să-ţi faci relaţii, să te promovezi, poze, social media… Iar mie nu-mi place deloc partea asta. Eu iubesc doar meseria de actor în sine şi în esenţa ei, dar ca să reuşeşti, e nevoie de mult mai mult decât atât. Visul meu e ca, într-o zi, să am un teatru unde să pun în scenă piesele lui Neil Simon, cu mine în rol principal. (râde)

Care a fost primul tău job în domeniu?

Am început prin a merge din uşă-n uşă la companiile de producţie, înmânându-le CV-ul meu. Într-un final, am obţinut un internship la compania Village Roadshow. Eram, însă, prea bătrână pentru internship, aveam 28 de ani, aşa că a fost umilitor să lucrez cot la cot cu cei de 22 de ani. După şase luni, şeful meu m-a întrebat ce vreau să fac. I-am zis că sitcomuri. Dar casa lui de producţie lucra pentru lungmetraje, aşa că m-a trimis să-mi caut job în altă parte. Şi uite cum am luat-o de la capăt, cu un alt internship, la Gersh Talent Agency, departamentul TV, supravieţuind în acest timp de pe cărţile de credit. Într-un final, după şase luni de internship, am fost angajată în echipa serialului CSI: NY – OK, răspundeam la telefoane, aduceam prânzul producătorilor şi le făceam cafele, dar important era că, în sfârşit, intrasem în sistem. Iar aceea a fost o experienţă de opt luni din care am învăţat enorm.

A urmat momentul întâlnirii cu Chuck Lorre, care ţi-a marcat cariera. Ce a fost: noroc, destin, Dumnezeu?

A fost Dumnezeu lucrând cât mai frumos cu putinţă. Am trimis 150 de CV-uri, unul şi către biroul lui Chuck prin fax, iar după trei luni, cineva s-a împiedicat din greşeală de foile mele pe faxul lui – exact atunci când el îşi căuta o asistentă. Dacă faxul acela ar fi fost găsit chiar atunci când l-am trimis, probabil că s-ar fi pierdut. Acest episod îmi aminteşte şi azi să cred cu putere în timingul lui Dumnezeu.

Cum l-ai convins pe Chuck să te angajeze?

Când am ajuns în biroul lui pentru interviu, am văzut oameni stând la coadă, toţi îmbrăcaţi ca nişte profesionişti şi foarte serioşi. M-am gândit că n-am nicio şansă văzând competiţia, aşa că am tratat cu maximă lejeritate interviul, i-am spus că sunt fanul lui nr. 1, că iubeam show-urile lui şi că sunt extrem de emoţionată să-l întâlnesc. „N-am mai întâlnit pe nimeni care să mă admire atât de mult, aşa că îţi voi da o şansă“, mi-a spus. Să lucrez cu el a fost cea mai importantă experienţă din viaţa mea. Este foarte pretenţios, dar şi foarte generos. Aşteaptă enorm de la tine, dar, în acelaşi timp, investeşte în tine timp şi îţi devine un fel de şef loial. Talentul lui şi etica profesională te forţează să te ridici la nivelul lui. Să lucrez cu el m-a format într-adevăr ca un producător foarte bun. Are un loc special în inima mea, nu doar fiindcă mi-a fost şef, ci fiindcă e persoana care a schimbat traiectoria vieţii şi a carierei mele.

Melissa McCarthy, în serialul "Mike & Molly", la care a lucrat Mona Garcea.

Ai lucrat cu el pentru Mike&Molly. Cum e Melissa McCarthy?

Este absolut minunată. Foarte inteligentă. Munceşte mult, dar face ca totul să pară uşor.

Dar cu Charlie Sheen cum a fost să lucrezi pentru Doi bărbaţi şi jumătate?

Mi-a plăcut mult de Charlie Sheen. E adevărat, întotdeauna a avut o latură de bad boy, dar eu am lucrat cu el înainte să înceapă toată drama din viaţa lui, aşa că Charlie cel pe care eu l-am cunoscut era foarte drăguţ, calm şi atent. Pe atunci se ocupa de copiii săi. Charlie are o inimă mare, dincolo de toate poveştile care circulă pe seama lui, iar cu mine s-a purtat mereu foarte frumos.

Mona Garcea

Ce amintire dragă îţi vine acum în minte de la filmările pentru The Big Bang Theory?

Îmi amintesc că, după ce am filmat şapte episoade, a fost o grevă a scenariştilor, aşa că a trebuit să oprim producţia pe termen nedefinit. Am fost atât de supărată, fiindcă era pentru prima dată când simţeam că ţin show-ul cum trebuie în mâini. Fusesem pe platou din punctul zero, simţeam că serialul e copilul meu, deşi evident, lucrasem tot sub coordonarea lui Chuck Lorre. Oprirea producţiei însemna riscul ca show-ul să fie anulat. Am sunat-o pe sora mea în lacrimi, în timp ce părăseam platourile. Mă temeam că serialul era prea nou şi fragil ca să supravieţuiască. Totuşi, chiar în timpul grevei, publicul a urmărit cu atâta aviditate acele şapte episoade, încât atunci când s-a terminat greva, show-ul era un hit!

The Big Bang Theory, un alt succes al Monei.

Ca fan al serialului, trebuie să ştiu a cui a fost ideea cuvântului „Bazinga“, pe care-l spune personajul lui Jim Parsons atunci când face o glumă numai de el înţeleasă?

Nu mai ţin minte exact, a fost ideea unuia dintre scenarişti, dar ne-a plăcut tuturor şi am preluat imediat cuvântul.

Cum ţi se pare Jim Parsons ca om?

Are nativ un simţ al umorului extraordinar, dar e complet diferit de personajul lui din The Big Bang Theory. Este un actor extrem de muncitor. Înainte să ne aşezăm la masă să citim prima oară o scenă cu echipa, el singur citeşte de atâtea ori scenariul, încât se văd colţurile paginilor îndoite.

Cine e maestrul farselor dintre actori?

Trebuie să-şi spun că maeştrii farselor sunt scenariştii, de fapt. Tipii ăia sunt cei mai nebuni şi amuzanţi oameni pe care-i poţi întâlni.

Disjointed, noul serial Netflix cu marea actriţă Kathy Bates, la care lucrează Mona Garcea acum.

Acum lucrezi cu Netflix, eşti producătoarea serialului Disjointed, cu Kathy Bates, care e o legendă - câştigătoarea unui premiu Oscar şi nominalizată la altele două. Ai descoperit-o la filmări într-un fel în care nu te aşteptai?

Da. Nu realizează că e o legendă. Şi nici nu vrea asta. Ea se consideră în continuare o actriţă ca oricare alta, care vine la muncă şi în fiecare zi încearcă să fie mai bună. E incredibil de bună şi generoasă, vrea să-I cunoască pe toţi cei din echipa cu care lucrează, pentru ea ei sunt partea din familie şi ea e mama tuturor.

Care e cea mai importantă lecţie pe care ţi-a dat-o această lume a celebrităţilor?

Faptul că e musai să ai o busolă internă care să te ghideze zilnic. Fără asta, industria va decide cine eşti şi ce devii, iar asta nu poate fi decât în detrimentul carierei tale şi al tău. Busola asta internă m-a făcut şi să nu-mi fie teamă.

Care dintre actorii cu care ai lucrat ţi-au devenit buni prieteni?

Sunt foarte apropiată de Kunal Nayar, Reno Wilson, Billy Gardell, Lou Mustillo şi tot restul distribuţiei de la Disjointed.

Ce iubeşti cel mai mult la Hollywood?

Faptul că e, într-adevăr, locul unde visele devin realitate. Trebuie doar să-i dedici mult timp şi să fii deschis unor experienţe pentru care poate nu erai pregătit. Ce vreau să spun e că nu are sens să vii aici visând să fii actor şi să refuzi oportunitatea de a deveni un excelent scenarist sau hais stylist, dacă la asta te pricepi mai bine, de fapt. Atâta vreme cât eşti open minded în legătură cu ceea ce poţi deveni, acest loc are enorm de oferit.

Dintre românii din L.A., de cine eşti cel mai apropiată?

Nu sunt apropiată de comunitatea românească, dar mi-ar plăcea. Am stat izolată în lumea mea fiindcă iubesc mediul în care trăiesc, dar şi pentru că muncesc 12 ore pe zi. Acum, însă, plănuiesc să îmbunătăţesc relaţia mea cu românii de aici.

Hai să ne jucăm puţin: dacă ai produce o comedie despre români, care ar fi subiectul?

Bunica mea din comuna braşoveană Augustin se pricepea la farse. Probabil că, la origini, iubesc comedia seacă, neagră fiindcă am văzut-o în copilărie cum trecea cu umor peste greutăţile vieţii, neluând lucrurile în serios. Iubesc partea asta a culturii noastre. Ca şi obiceiul de a bea ţuică. Aşa încât cred că aş face un sitcom despre o gaşcă de oameni abţiguiţi, puşi pe şotii – practic, familia mea! (râde)

Cariera îţi ocupă mult timp. Te simţi împlinită şi pe plan personal?

Mă simt împlinită când primesc atâtea mesaje de la românii care-mi văd numele pe genericul serialelor lor preferate şi care-mi zic cât de mândri sunt de mine. Fiecare mesaj a ajuns la inima mea şi vreau să le spun: Mulţumesc! Sunt mândră că sunt româncă şi n-am cum să uit locul din care vin. Mă simt împlinită şi fiindcă am un grup mic, dar foarte apropiat de prieteni, pe care-i consider familia mea. Într-un loc ca L.A., asta e o realizare enormă. Nimic nu-ţi vine în viaţă pe de-a gata. E un preţ pe care-l plăteşti pentru succes, iar preţul meu a fost să sacrific ideea de soţ şi familie. Nu am investit energie în asta, iar acum plătesc. Dar am credinţa că asta se va schimba în curând.

Ioana Alina Avram, Foto: Sorin Stana.

OK! Goes To L.A. - Proiect realizat cu sprijinul www.eturia.ro.