Interviu

INTERVIU Horia Brenciu: ”Nu-ţi dai seama ce înseamnă copilăria ta până nu ai un copil!”

de admin

Ne-am întâlnit într-o după-amiază, la câ­teva ore după ce tatăl său fusese operat la 84 de ani. Şi pregătea concertul dat în me­moria lui Frank Sinatra. Eu nu-l cunosc pe Horia Brenciu. Vă spun cum mi se pare. Un om care-şi conştientizează succesul. Ceea nu e uşor. Un om uşor agitat. Ceea ce nu e uşor. Dar şi un om fericit că trăieşte ce-i place. Ceea ce nu e uşor.

La noi de unde începe muzica?

Horia Brenciu Unul dintre oamenii cu care putem să facem o paralelă e Gică Petrescu.

Credeam că-mi spui Ştefan Bănică.

Nu. Gică Petrescu e şi mai şi. În aprilie ar fi împlinit 100 de ani. Asta e paralela frumoasă. Gică Petrescu şi Frank Sinatra. Amândoi au cântat swing.

Să-mi zici când începem interviul.

A început deja. D-asta cert operatorii. Că vin să mă întrebe: „Începem, şefu’?“. Când intri cu o cameră undeva, e o atmosferă care nu mai există apoi. Când intră cineva, îl studiezi, cum fac acum cu tine. E îmbră­cat în negru, deci nu-i place viaţa. S-a retras puţin, nici ceas n-are. S-a despărţit de iubită şi i-a rămas ei. Are verighetă... Stai puţin, înseamnă că mai are o şansă. Ştii?

Uite, şi mai zice lumea că n-ai umor, Horia.

Cei care spun aşa sunt probabil fanii lui Ştefan Bănică.

Nu simţi că te încurcă stilul lui serios?

Ţine de mine să-l prind în jocul meu. În periniţa mea. Doar sunt omul care a încercat toate stilurile muzicale.

E concurenţa asta între tine şi Ştefan Bănică. Şi la Sala Palatului…

Eu am făcut şi Circul.

Poftim?

Competiţia între mine şi Bănică se dă la săli de specta­cole. Ambii am făcut Sala Palatului. În 2004, am făcut 30 de spectacole la Circ. El a început Circul acum doi ani.

Te referi la cel cu Andreea Marin, sper.

(râde) Nu, nu, nu. Locaţia de circ e foarte ge­neroasă. E ca un amfiteatru. Eu am făcut acolo o combinaţie între actorie şi muzică. El a făcut doar muzică. Mie pentru prima oară mi s-a pus pata pe muzică la Sarabanda. Să notaţi că sunt mai bătrân ca Dan Negru. În 1999 era asta.

Tu erai credibil în postura de prezentator. Nu ţi se părea dificil să ajungi credibil şi din postura de cântăreţ?

Postura de cântăreţ am ales-o obligat. E în ma­nualul meu de alegerea muncii preferate. Zece ani am stat continuu pe ecran. A fost ca şi cum ai schimba planeta. Te-ai duce pe Marte.

Dar şpagatul ăsta, între cele două planete, muzica şi televiziunea?

În 2006 am avut prima apariţie în care am com­binat cele două meserii. Am prezentat Mamaia şi, în ultima seară, trebuia să cânt. M-a rugat Aura Urziceanu să cânte înaintea mea. Şi lumea a in­terpretat că a cântat în deschidere. Apoi am fost invitat la Cerbul de Aur. A coincis cu lansarea primului meu album. Atunci m-am întâlnit pen­tru prima dată cu Ştefan pe scenă. Cu o zi înainte să cânt eu, a fost el. După ce i-am văzut spectaco­lul, am fost convins că nu vom avea succes.

Ţi-a părut foarte bun.

Foarte închegat. Apăruse şi clipul cu tatăl lui, o melodie care-mi place foarte mult. Am plecat de acolo întrebându-mă de ce ne-au chemat. Era ca înainte de nuntă, să zici că nu te mai însori. A doua zi am cântat. Şi e o artă să-ţi faci playlistul. Să nu pui dulcele înainte de mâncare. Ultima piesă pe care o alesesem a fost „Lucruri simple“. S-a ridi­cat lumea. Am zis că pleacă. Voiau să aplaude.

Atunci ai simţit că-ţi iese treaba. Dar săadmitem, te-a potenţat cumva şi show-ul acesta, Vocea României.

Oricărui om îi serveşte bine prezenţa pe ecran. Eu am început 2011 la Sala Palatului. Era în martie. Apoi, în toamnă, a fost Vocea României, e adevărat, am făcut în anul acela ceva ce nu-şi imagina nimeni posibil. De patru ori Sala Palatu­lui. La fel şi anul următor. Apoi a trebuit să pun stop, pentru că omul, oricât i-ar plăcea, trece uşor la următorul artist. Oricât ţi-ar plăcea un fel de mâncare, oamenii se mai satură.

Melodia asta cu I did it my way e ca o femeie uşoară, toată lumea o poartă.

M-am simţit şi eu aşa, anul trecut la X Factor. Au fost concurenţi care mă ştiau de la spectacolul cu Sinatra şi veneau şi-mi cântau asta. Dacă ai 20 de ani, nu risca să cânţi My Way, că sunt doar nişte cuvinte. N-ai făcut nimic spectaculos până la vârsta aceea.

Deci Frank Sinatra sau Elvis Presley?

Sinatra! Are o vorbă el: „Suntem în acelaşi car­tier, dar pe străzi diferite“.

Ştii că Sinatra a fost dintre primele celebrităţi care au contat şi în tabloide. Divorţul de Ava Gardner…

Mai mult decât atât, scandalul divorţului a fost amplifi­cat de faptul că avea deja trei copii, dintre care unul i-a şi fost răpit. Toate astea, în anii ’40-’50, au potenţat enorm interesul faţă de el.

Tu n-ai avut potenţarea asta.

Nu ştiu să fi avut vreun scandal în aceşti 20 de ani. Dar pot să spun că, dacă sunt acum în picioare, este da­torită calităţilor mele de artist, nu calităţilor mele de Don Juan.

La tine a fost invers, ai fost potenţat de lipsa scandalurilor.

Da. Eu m-am căsătorit anul trecut cu Alice. Ea mi-a fost producătoare la Sarabanda, dar şi la Naţional TV, când am lucrat cu Titus Munteanu. Chiar aveam o amici­ţie strânsă cu Alice, dar peste care nu trecusem niciodată. Iar când am trecut, eram pentru a treia oară împreună în televiziune, la filmul-serial de la ProTV din 2006, Om să­rac, om bogat. Alegerea făcută de ProTV atunci, de Adri­an Sârbu, de a mă lua pe mine protagonist, mi-a învins o frică formidabilă.

Care?

Credeam că doar zvăpăiat poţi capta publicul. Impro­vizând... Postura aceea a fost anti-Brenciu, a trebuit să fiu ascultător.

Rolul serialului îl joacă soţia.

Îţi explic cum e. Trebuie să-i spui soţiei că este cea mai frumoasă, cea mai deşteaptă şi că ea conduce.

Nu înseamnă că trebuie să le şi bifeze pe toate.

Concluziile le tragem ulterior. Tu trebuie să-i spui lu­crurile acestea.

N-ai avut azi o zi prea uşoară.

N-am avut. Şi în ultima parte a vieţii mele nu am. Asta discut cu cei din orchestra mea, care nu sunt căsătoriţi şi nu au copii. Când vor avea copii, îşi vor da seama de pă­rinţii lor. Iar acum, de fiecare dată când mă întâlnesc cu tata, mă văd cu el în imagini din copilăria mea, cum avea grijă de mine. La fel cum acum, eu trebuie să fiu răbdător şi generos cu copiii mei. Nu-ţi dai seama ce înseamnă co­pilăria ta până nu ai un copil. Acolo se închide cercul. E important ca el să-ţi dărâme mâncarea de pe masă, să-ţi spună „nu“, ca tu să te gândeşti că asta ai făcut şi tu când erai ca el. Apoi brusc spui: „Băi, ce părinţi am avut!“. Am fost un copil răsfăţat. Ţin minte, bunica mea îmi dădea dulciuri fără ştirea pă­rinţilor.

Cum a fost tatăl tău cu tine şi cum ai vrea să fii şi tu cu ai tăi?

Tatăl meu a fost pedagog fără să pre­dea. Ţin minte că, în anii ’90, în fervoa­rea aia a libertăţii, voiam să văd la te­levizor tot ce se întâmpla. Şi-i spuneam lui tata să mă lase să văd. Acum o văd pe Maria, pe fata mea mijlocie, stând prea mult la televizor şi-mi vine s-o trimit la culcare. Dar mă răzgândesc. O mai las, că şi tata m-a lăsat pe mine. Bi­neînţeles că nu las totul la voia întâm­plării. Trebuie să fii un coordonator din umbră al vieţii copiilor tăi. Umbra asta e un fel de prezenţă. Nu eşti în back­stage, eşti pe scenă cu ei.

Mă gândesc că tatăl tău e foarte mândru de tine.

Nu ştiu, poţi să-l întrebi. Dacă vrei, îţi fac legătura. O să fie puţin stresat după operaţia de azi, dar a fost o experienţă. La 84 de ani, să treci prin aşa ceva nu e de aici, de colo. Mai ales că el a fost un om care, până la 70 de ani, n-a fost prea mult prin spitale.

Dar pe la spectacolele tale o fi fost?

Sigur că a fost. A fost şi la cel mai recent, de la Bra­şov. Avem o glumă: când îl vedeţi pe tata în Bucu­reşti, Brenciu are spectacol la Sala Palatului.

Ştii celebrul spectacol cu Robbie Williams pe Broadway, când cântă My Way la final şi i-l dedică mamei lui?

Da! Ai văzut, în turneul de anul trecut, cum şi-a invitat tatăl să cânte?

Tu ai pierdut-o pe mama ta foarte deveme. Când ţi-a lipsit cel mai mult?

Sigur, pierderea a fost foarte puternică. La 11 ani nu simţi golul foarte mult. Odată ce-au trecut anii, am simţit-o în fiecare lucru pe care l-am făcut. Moar­tea mamei a declanşat, şi-n mine, şi-n tata, resorturi mari de responsabilităţi. Brusc, a trebuit să avem gri­jă. De mâncare se ocupa tata, dar de spălat mă ocu­pam eu.

Când ţi-a lipsit cel mai mult?

Aş fi vrut s-o prezint copiilor. Dacă nu prinzi pe cineva în viaţă, nu-l cunoşti. Degeaba ţi se povesteşte, vezi poza. Pe tine te ştiu mai bine decât pe bunicul. Chestia de azi-noapte a fost senzaţională. Azi-noapte, fiica mea cea mică, Mina, a avut 40 de grade. Nevastă-mea a dezbrăcat-o, să-i pună comprese. Ea, pe la patru dimineaţa, s-a ridicat în picioare dintr-o dată şi a întrebat: „Unde e Bicu?“. Aşa i-a pus numele bunicului. Un copil, la doi ani jumătate, a făcut această relaţie. Întreabă mereu de Bicu. Ştie ce înseamnă „bunicul“.

Pe Bica n-o ştie.

Corect. Exact. Pe Bica n-o ştie, oricâte lucruri pro­funde i-aş povesti despre ea.

Ultima întrebare. Vocea României sau X Factor?

X Factor.

Pe ce te bazezi?

O să se supere Delia, dar mă bazez pe Ştefan. E fa­rul nostru călăuzitor, dar eu sunt stâlpul. Pentru că şi farul are nevoie de un stâlp de calitate. Delia e briza mării.

foto: Arhiva personală