Louis de Funès & Jeanne de Maupassant, o comedie amară

Între ei a fost şi dragoste, dar şi un joc de-a marioneta şi păpuşarul, care le-a erodat relaţia. Totuşi, au rămas împreună până când moartea i-a despărţit

Fără Jeanne, Louis de Funès nu ar fi devenit niciodată actorul preferat al francezilor, notau acum patru ani cei de la publicaţia Le Point, când aceasta s-a stins din viaţă la vârsta de 101 ani. 

Mic de statură, cu ochi albaştri şi nas mare, mereu agitat, mereu cârcotaş, cu strâmbături neaşteptate şi tonalitate irascibilă, Louis de Funès şi-a început cariera abia la 31 de ani, inventând un limbaj internaţional pentru publicul amator de comedii uşoare.

Paradoxal, deşi a fost cel mai popular actor francez la finele anilor ’60, producătorii l-au considerat adesea un simplu clovn. Când Jeanne l-a întâlnit în anii celui de-al Doilea Război Mondial, Louis îşi câştiga pâinea cântând jazz după ureche la un pian dintr-un bar din Pigalle (cartierul parizian cu cele mai în vogă cabarete), locuia într-un apartament sărăcăcios şi, başca, era însurat şi tatăl unui băieţel. Războiul îl despărţise, însă, de soţie şi copil (care s-au refugiat în Clermont-Ferrand), în timp ce el rămăsese în capitală să studieze serios pianul (la şcoala de muzică unde Jeanne era secretară). Iar această Jeanne-Augustine Barthélemy de Maupassant, nimeni alta decât strănepoata marelui scriitor francez Guy de Maupassant, i-a luat imediat locul soţiei.

Căci, la doar cinci luni de la pronunţarea divorţului lui Louis de Germaine, în noiembrie 1942, Jeanne purta deja verigheta lui. La fel ca Louis, care era nepotul unor spanioli înstăriţi (dar care îşi dezmoşteniseră copiii, opunându-se mariajului lor!), Jeanne venea cu un bagaj nobil, fiind şi moştenitoarea unei părţi dintr-un castel de pe Valea Loarei, Château de Clermont – pe care, în 1967, aveau să-l cumpere în totalitate şi să-l transforme în reşedinţa lor.

Însă primii ani de căsătorie au fost grei, marcaţi de lipsurile şi temerile inerente perioadei războiului, plus de venirea pe lume a altor doi băieţi: Patrick (ian. 1944) şi Olivier (aug. 1949). Iniţial, micul comediant, care-şi distra clienţii din bar cu grimasele lui, n-a avut succes cu actoria, după cursurile de la şcoala Simon, ofertele de roluri fiind foarte modeste, de figuraţie sau de personaje de mică importanţă – primul său rol a fost în filmul La tentation de Barbizon (1946), unde era paznicul Porţii Raiului. A fost nevoie de 10 ani şi de alte 80 de apariţii nesemnificative până la primul rol important – ceea ce ar fi dezarmat pe oricine, mai puţin pe Louis de Funès, care era permanent împins de la spate de Jeanne, singura care credea în steaua lui.

Ascensiunea lui a început în 1950, când a fost remarcat de Sacha Guitry, pentru jocul lui irezistibil şi mimica sa ieşită din comun, dar primul rol important a fost abia în filmul Pouic-Pouic (1963). Un an mai târziu, juca rolul său iconic din comedia Le gendarme de Saint-Tropez (1954), care a generat o serie de alte cinci filme. În 1964, apare în Le corniaud alături de faimosul André Bourvil, cu care face echipă şi în La grande vadrouille (1966), considerat cel mai de succes film realizat vreodată în Franţa. În culise, Jeanne era cea care trăgea sforile: îl sfătuia ce scenarii să accepte şi ce să refuze, negocia salariile cu producătorii, le cerea regizorilor să insiste cu prim-planurile pe ochii lui Louis, care trebuiau să-i mărească ochii albaştri. Aflăm tot din Le Point că, mai târziu, regizorul Edouard Molinaro, care a turnat Oscar şi Hibernatus, se va plânge de insistenţele ei.

Jeannne a fost şi cea care a ales-o pe Claude Gensac, soţia lui din seria Le gendarme. „Cu mine nu trebuia să-şi facă griji“, mărturisea Claude în 2014. În schimb, Jeanne avea griji destule de când Louis pusese ochii pe realizatoarea de radio Macha Beranger. Ea avea 30 de ani, el 57. Diferenţa de vârstă n-a fost un impediment, Macha fiind singura capabilă să-i liniştească anxietăţile… timp de 15 ani. În plus, nici nu cerea mult de la el: câteva întâlniri anuale într-un apartament dintr-un hotel de lux.

Aventura lor era cunoscută în tot Parisul! Iar Michel Galabru, un alt celebru „jandarm“, a oferit publicului câteva picanterii în autobiografia sa: „Louis o aducea pe Macha la filmări şi a cerut în mod expres o cabină la parter, astfel încât, atunci când soţia lui avea să sosească, ea să poată sări pe fereastră.“ Ba chiar „angajase gărzi de corp care să-l anunţe când Jeanne se apropia de platourile de filmare. Însă, când Jeanne intra pe poartă, gărzile de corp se agitau, atrăgând atenţia. Într-un final, soţia lui a înţeles totul“ .

Bolnavă de control, Jeanne nu-l mai scăpa nicio clipă din ochi. Stătea cu el pe platoul de filmare de dimineaţă până seara. „Louis de Funès devenea din ce în ce mai nefericit şi aştepta o ocazie… care nu avea să vină niciodată. Suferea enorm că trebuia să stea separat de Macha.“ O altă suferinţă a lui era legătura sa cu Daniel, fiul din prima căsnicie, pe care tot Jeanne îi interzisese să-l viziteze (şi, ulterior, să participe la funeraliile tatălui său!). Aşa că ajunseră să se vadă pe ascuns. Unii spun că atitudinea autoritară a soţiei l-a împins în braţele Machei şi tot asta i-ar fi cauzat şi grave probleme cardiace. În mai 1975, chiar la începutul filmărilor pentru Le crocodile, a făcut un infarct.

De atunci, filma numai însoţit de un doctor şi cu o ambulanţă ce stătea în permanenţă pregătită pentru a interveni. Pe 27 ianuarie 1983, însă, medicii n-au mai putut face nimic, actorul murind în urma unui accident vascular. A fost înmormântat la Cimetière du Cellier, pe domeniul castelului Clermont, în curtea căruia Louis se relaxa plantând trandafiri.

Văduva Jeanne s-a mutat într-un apartament cu vedere spre Palais-Royal, multă vreme centrul vieţii familiei de Funès. Ajunsă la 101 ani, şi-a trăit ultimele luni de viaţă într-o clinică specializată, unde era vizitată de Patrick, fost radiolog, şi Oli vier, comandant de navă în retragere. Pe 7 martie 2015 a trecut la cele veşnice, fiind înmormântată lângă iubitul ei soţ.