Mihai Tatulici: „Am făcut multe lucruri greşite“

Cu cât personajul e mai important, cu atât capacitatea lui de-a se asuma e mai redusă. După interviul acesta, mi-am pierdut această convingere

Cu cât personajul e mai important, cu atât capacitatea lui de-a se asuma e mai redusă. După interviul acesta, mi-am pierdut această convingere.

Asta de vorbă cu un personaj de talia aceasta, într-un interviu de două pagini, e un exerciţiu ce frizează cumva imposibilul. Cred însă că în lumea noastră laconismul e o calitate. A spune mult vorbind puţin. Nu ştiu cât de mult poate fi rezumat Mihai Tatulici şi nu ştiu cât de multe am reuşit să spun despre el. Ce pot să spun e că asta a fost una dintre puţinele întâlniri înainte de care am reuşit să mai am emoţii.

După toate interviurile pe care le-am făcut am plecat cu această concluzie: sinceritatea e un lux. Vi-l permiteţi? Mihai Tatulici E un mod de-a fi. Nu e un lux. Unii s-au născut cu capacitatea de-a spune ce le trece prin cap. Alţii nu. Sunt persoane interiorizate şi persoane care au lucruri de ascuns. Persoanele publice au însă o mare problemă. Nu poţi să nu fii sincer, pentru că oamenii te intuiesc. Timpul... La mine nici nu mai poate fi vorba despre timp. Sunt două milenii în care trăiesc. Fac meseria asta de 40 de ani. Complicat să mă ascund. Nu mai am nimic de ascuns. La 63 de ani, puteţi să spuneţi că aţi devenit una dintre cele mai bune versiuni ale dumneavoastră? Greu de spus. Sinteza e că nimic din ce am făcut nu regret. Am făcut multe lucruri greşite. Catastrofale chiar. Contextul, bugetul, starea psihică şi ritmul din televiziune te obligă uneori. Dar nimic din ce am făcut nu regret. Dacă aş putea să mai trăiesc o dată, aş face probabil aceleaşi greşeli. Aş fi tentat să fac aceleaşi lucruri. Sunteţi mândru de greşelile dumneavoastră? Nu. Mi le asum. Nu sunt mândru, pentru că nu sunt tâmpit. Când vi s-au părut mulţi anii? Niciodată. Eu am mintea foarte tânără. Aproape toate lucrurile pe care le-am visat în viaţă s-au coagulat între 14 şi 21 de ani. La 14 ani visam să mă fac jurnalist. În Rădăuţi, unde eram, nu exista meseria asta. În 1960 eu visam să mă fac jurnalist. Vă consideraţi un produs al comunismului sau al democraţiei? Sunt un produs al epocilor în care am trăit. Cred că am început să înţeleg ceva din democraţie foarte târziu. Abia în anul 2000. Şi dacă eşti rezonabil, accepţi realitatea. M-am născut în comunism. Am fost pionier. Am fost utecist. Am fost membru de partid. Am trăit în baia ideologică a acelei epoci. Nu vă deziceţi de ea. N-am de ce. Aşa se trăia şi aşa se muncea. Un lucru special trebuie spus aici: dacă nu ai făcut lucruri îngrozitoare, îţi dai socoteală ţie, părinţilor tăi şi lui Dumnezeu. Nu eşti obligat să dai socoteală oricui pentru ceea ce ai făcut. Vă judecaţi aspru? La modă e să spui că da. Eu nu sunt ipocrit. De foarte multe ori mă judec cu multă indulgenţă. Îi judec pe cei din jur cu mai multă asprime decât pe mine. Cine nu recunoaşte asta... treaba lui. Care a fost lucrul cel mai important cu care v-aţi luptat în sinea dumneavoastră până acum? Lucrul pe care l-am resimţit eu ca fiind cea mai mare problemă a existenţei e consecvenţa. E o aspiraţie a individului. Am avut numeroase momente în care consecvenţa mea a şchiopătat. Din numeroase motive. Din nepricepere, din neînţelegere a reperelor morale, de frică. Oamenii cei mai adevăraţi sunt cei consecvenţi cu sinele lor. M-am străduit să rămân aproape de sinele meu. Nu întotdeauna mi-a ieşit. Dacă aş mai trăi încă o dată... probabil aş fi mult mai consecvent. Şi în greşeli? Nu pot să spun. Ce înseamnă greşeli? Cele pe care mi le judecă contemporanii? Sunt două abordări diferite. Contemporanii mei spun că am greşit în anumite situaţii. Eu spun că nu. A fost asumarea mea. Aveţi frici? Nu. Îmi e frică de boală şi de ce-ţi poate oferi bătrâneţea. De final vă e frică? Nu. Ştiu de multă vreme că oamenii se nasc ca să moară.

Nimic. Se câştigă alte lucruri. Se pierd unele. Tinereţea are nişte dominante. Energie, sex, un nivel de inconştienţă ridicat, dacă omul e normal. În partea a doua apar alte preocupări, foarte importante. Se întâmplă o aşezare a lucrurilor.

Vorbeşti de ultima mea soţie, nu? De Mihaela. Omul iubeşte de mai multe ori în viaţă. Îşi trăieşte viaţa cum vrea. Cum îi este firea. Nu-i socotesc pierduţi. Toate experienţele au fost extraordinare.

Nu. O împart dintr-un singur punct vedere. Mihaela mi-a ordonat viaţa. I-a dat mai mult sens. Mai multă linişte. Tinereţea mea a fost foarte nebunească. Mi-au plăcut femeile. Amorul m-a făcut să mă însor mult mai des decât a trebuit. Dar asta e. Nu e un delict penal. Dacă aş mai trăi o dată, aş repeta aceste greşeli cu multă plăcere. Mihaela mi-a schimbat viaţa, da. E un om cu totul special. Adevărul e că meritam şi eu să am un partener de viaţă. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi întâlnit-o din tinereţe.

Nu cred. Eram suficient de inconştient ca să nu-i văd valoarea.

Sigur că da.

Da. Am ratat-o. Copilul meu a stat la prima soţie dintotdeauna. Micile noastre întâlniri, de ziua de naştere, de vacanţe, n-au avut semnificaţie. Nu poţi să le ai pe toate în viaţă.

Ba da. E un regret pe care pot oricând să-l dezvolt. Dar la ce îmi foloseşte? Andrei e mare acum. E bărbat. Are copil. Am nepot. Ce să mai fac cu regretul? Dacă el s-a simţit bine lângă mama lui, ce problemă să-mi mai fac eu, faţă de relaţia asta? S-a simţit întotdeauna bine cu mama lui, cu familia mamei lui şi, până la urmă, toate încercările mele de a-l apropia de mine au eşuat pentru că relaţia aceea era mai puternică. Ce să faci? Nu poţi să obligi un bărbat, că deja Andrei era mare, să se conducă după capul meu sau după modul meu de gândire. Sau să accepte familia mea, când familia mamei lui l-a crescut. E şi aiurea, credeţi-mă.

Una de la bărbat la bărbat. Mai vine cu ne-potul pe la noi în vizită. Ne urăm, ne facem cadouri, lucruri normale. Nestând în acelaşi oraş cu mine e oricum mai complicat.

Greu să aleg una. În cariera mea am creat oportunităţi pentru mulţi oameni de televiziune. I-am văzut. I-am chemat. Le-am dezvoltat nişte abilităţi şi i-am împins către meseria asta. Mircea Badea, Teo Trandafir, Marina Almăşan până la Cătălin Striblea. O fac cu plăcere. Nu cer nimic. Nici măcar recunoştinţă. Am o filosofie, legată de un poet arab. Nu uita dacă cineva ţi-a făcut un bine. Dar dacă faci un bine, uită-l. Am făcut lucrul ăsta într-un mod natural. Ce m-a intrigat nu e faptul că oameni ăştia – mulţi dintre ei, nu cei pe care i-am numit, dar am foarte mulţi, pe care nu-i pomenesc – au uitat. Nu faptul că i-am învăţat meserie, ci altceva, mult mai grav. I-am ajutat material. Le-am dat să mănânce când nu aveau. Le-am dat găzduire când n-aveau unde să stea. Stau şi mă gândesc: ce defect, în felul de-a fi, au oamenii ăştia când uită asta? Că nu le cer nimic în schimb. Doar să-şi amintească faptul că am fost odată foarte omenos cu ei. Poţi să-mi explici tu, care eşti mai tânăr?

Nu asta mă revoltă. Ci faptul că ei au uitat. Au uitat cu totul. E mai rău decât că au uitat. Se comportă cu mine ca şi cum le-aş fi făcut rău. Înţelegi? Eu nu pot să înţeleg.

Restul interviului poate fi citit în revista OK!