Monica Bârlădeanu: „Eu şi Bobby nu vrem să fim un «cuplu de succes»”

Am întâlnit-o la Cluj, la TIFF. Era cu gândul departe de Hollywood, dar aproape de Bobby Păunescu, iubitul cu care face o echipă frumoasă şi pe plan profesional. Monica vorbeşte totuşi cu convingere şi despre independenţa ei în carieră. Invitată pentru prima dată să facă parte dintr-un juriu, la Festivalul Internaţional de Film Transilvania, Monica Bârlădeanu (31) a trăit experienţa acestei premiere cu emoţii fireşti, mascate cu eleganţă. A urcat de două ori pe scenă. Prima dată s-a întâmplat la proiecţia „Francescăi”, filmul scris şi regizat de Bobby Păunescu. A doua oară a fost pe scenă în seara galei festivalului, când i-a înmânat premiul pentru cea mai bună interpretare actorului Victor Rebengiuc. La Cluj, Monica n-a fost iubita lui Bobby. A fost doar actriţă şi membră a juriului. Poate de aceea întrebările despre viaţa personală şi-au făcut cu greu loc în discuţie. Următoarele ei proiecte vor fi abia în toamnă: un film în Irlanda şi unul „probabil” în Italia. „Acolo” nu se întoarce. Deocamdată. La Hollywood am vrut să spun.

Am întâlnit-o la Cluj, la TIFF. Era cu gândul departe de Hollywood, dar aproape de Bobby Păunescu, iubitul cu care face o echipă frumoasă şi pe plan profesional. Monica vorbeşte totuşi cu convingere şi despre independenţa ei în carieră

Invitată pentru prima dată să facă parte dintr-un juriu, la Festivalul Internaţional de Film Transilvania, Monica Bârlădeanu (31) a trăit experienţa acestei premiere cu emoţii fireşti, mascate cu eleganţă. A urcat de două ori pe scenă. Prima dată s-a întâmplat la proiecţia „Francescăi”, filmul scris şi regizat de Bobby Păunescu. A doua oară a fost pe scenă în seara galei festivalului, când i-a înmânat premiul pentru cea mai bună interpretare actorului Victor Rebengiuc. La Cluj, Monica n-a fost iubita lui Bobby. A fost doar actriţă şi membră a juriului. Poate de aceea întrebările despre viaţa personală şi-au făcut cu greu loc în discuţie. Următoarele ei proiecte vor fi abia în toamnă: un film în Irlanda şi unul „probabil” în Italia. „Acolo” nu se întoarce. Deocamdată. La Hollywood am vrut să spun.

OK! Ai făcut parte pentru prima dată dintr-un juriu, cu ocazia TIFF. Cum ai reacţionat când ţi s-a făcut propunerea? Monica Bârlădeanu Mi s-a părut foarte interesant să fii de partea cealaltă, în poziţia celor care evaluează. Dar am înţeles că va fi foarte dificil, pentru că ştiu cât de greu se fac filmele, cât de multe eforturi se depun, de câte ori regizorii au pană de inspiraţie şi am foarte multă înţelegere pentru asta.

Cum ai ales filmele cele mai bune?

Mă interesează peliculele care mă emoţionează într-un fel sau altul. Sau cele care îmi trezesc întrebări la care încerc să-mi dau răspunsul zile în şir după. Poveşti care rămân cu mine. Am colaborat foarte bine cu cei din juriu. Deliberarea noastră n-a durat mai mult de 45 de minute.

Ai auzit comentarii cum că n-ai avea suficientă experienţă pentru a face parte dintr-un asemenea juriu?

Nu. Ştii ce se întâmplă? Asta e ca şi cum cineva te invită la el acasă şi alţii spun: „nu cred că ar trebui să fii invitat la om acasă”. Acum, eu ce să fac? Să nu mă duc, dacă am fost invitată, numai pentru că unii de pe margine cred altfel?!

Şi te-ai dus! Ce-ai găsit? Cum ţi s-a părut anul acesta TIFF-ul?

După ce-am călătorit foarte mult cu „Francesca”, pe la vreo 20 de festivaluri, am putut face o comparaţie. Mi-am dat seama că a trebuit să colind lumea-n lung şi-n lat ca să descopăr că cel mai bine mi-e aici, acasă.

Cum ai lăsat filmul românesc când ai plecat şi cum îl găseşti acum?

Alex Leo Şerban poate să-ţi răspundă la întrebarea asta.

Îţi ceream doar o părere personală.

Mă feresc de orice înseamnă a generaliza. Nu ştiam mulţi dintre regizorii de-aici. Mi-e foarte greu să emit o părere. Să mă urc pe lădiţă, să iau microfonul şi să ţin discursuri despre industria cinematografică românească. Îmi doresc să fac parte din ea. Dar e foarte greu din poziţia de rotiţă a unui mecanism să te extragi şi să vorbeşti despre întregul mecanism.

Unde pleci de-aici? Te-ntorci la Hollywood direct?

Of, cum sună asta! „Te-ntorci la Hollywood” (râde)!

Preferi „te-ntorci acasă”?

Nu... Pentru o vreme o să gravitez în jurul Bucureştiului, nu ştiu dacă neapărat în Bucureşti, pentru că mai am câteva lucruri de rezolvat.

Cum au reacţionat colegii de breaslă din America la „Francesca”?

Nu ştiu dacă l-au văzut. Când o să fie distribuit acolo voi vedea reacţiile. Am citit doar o cronică în „Variety”, care mi s-a părut foarte bună.

Crezi că ai fi reuşit fără Bobby Păunescu?

Cum adică fără Bobby?

Evoluţia voastră a fost strâns legată.

Da, dar ăsta e singurul lucru pe care l-am făcut împreună.

Singurul film.

Da, singurul film. De fapt avem şi un scurtmetraj. Dar întrebarea asta are tot timpul conotaţii negative şi mi-e greu să răspund. Cert este că noi suntem o echipă. La fel de bine ai fi putut să mă întrebi dacă aş fi reuşit fără rolul din „Moartea domnului Lăzărescu”. Dar sigur că rolul din Francesca e cel mai important, nu numai pentru că e cel mai recent, ci şi pentru că e primul meu personaj care conduce o poveste de la un capăt la altul. Şi sigur că colaborarea mea cu Bobby a avut o importanţă foarte mare.

Ai sesizat o schimbare în urma acestui film?

Da, am primit câteva propuneri să joc un personaj care este o variantă a Francescăi, în alt context.

Hollywoodul are această tendinţă de-a specializa actorii pe tipologii de personaje...

Dar nu ştiu ce vrei să spui prin „Hollywood”. Nu-mi place cuvântul.

Să-i spun „industria americană”? Totuşi, nu ţi se pare că există această standardizare? Actori specializaţi pe roluri de poliţişti, de exemplu...

Poate ei îşi doresc să joace asta. Nu neapărat că asta li se oferă. În fond, alegerea e a ta.

Deci tu ai accepta să joci o altă Francesca?

Mă interesează alt tip de provocare în momentul acesta.

De-asta vorbeam. Când alegi un rol, cu ce oameni te sfătuieşti? Cristi Puiu?

Nu neapărat. Cu el mă consult doar pe partea creativă. Alegerile sunt strict ale mele.

Nici măcar cu Bobby nu te sfătuieşti? Mi-e greu să cred...

Nu! Dacă nu interferează cu proiectele noastre comune, nu am de ce să mă sfătuiesc.

Din afară pare că ai plecat acolo (nu mai spun unde, că nu-ţi place „Hollywood”) înarmată pentru a respinge din start orice compromis. De-asta şi faci echipă cu Bobby.

Asta e o utopie. Toţi suntem la dispuşi la compromis. Uite, negocierea se numeşte compromis. Adică tu ceri 500, eu vreau 600 şi cădem de-acord pe 550. Dacă există cineva pe lumea asta care spune că n-am făcut niciodată compromisuri e un mare mincinos. Dar asta cu compromisul are mereu conotaţii. Eu fac echipă cu Bobby pe plan profesional pentru că mi se pare că noi ne stimulăm creativ foarte mult.

Cu cine te sfătuieşti când iei aceste decizii de compromis?

Am oameni în jurul meu.

Se cheamă prieteni sau staff?

Nu, sunt oameni care au o perspectivă mai bună decât a mea sau oameni foarte speciali, cu care îmi place să mă consult.

Ai un sistem prin care-ţi manageriezi imaginea?

Nu! Şi nu cred că sunt în poziţia în care e nevoie de un staff.

Dar nu-ţi doreşti asta?

Nu!

Şi totuşi, mi se pare că tu îţi manageriezi foarte bine cariera şi viaţa personală. De exemplu, în America, pentru ca o actriţă să reuşească, e mai bine să fie necăsătorită. De-asta nu te căsătoreşti încă cu Bobby?

Nu, astea sunt pure speculaţii. Pure speculaţii!

Nu e momentul încă. Ce alte proiecte aveţi împreună? Ai pomenit de ele.

Sunt mai multe idei. Nu vreau să vorbesc prea devreme despre nişte lucruri care poate vor evolua diferit. Dar sigur că lucrăm la foarte multe idei.

Ştii că s-ar putea să deveniţi un cuplu de succes şi, de fapt, marile tale reuşite să fie alături de el...

Dar nu asta ne face să mergem înainte, nu dorinţa de-a deveni un „cuplu de succes”.

Nu e nimic rău în faptul că doi oameni care se iubesc comunică excelent şi pe plan profesional.

Da, trebuie să recunosc că din punctul acesta de vedere suntem norocoşi.