News

Radu Gheorghe: „Dacă nu abordam cariera artistică, poate eram şi eu pe lângă Patzaichin, el canoist, eu caiacist...”

Radu Gheorghe: „Dacă nu abordam cariera artistică, poate eram şi eu pe lângă Patzaichin, el canoist, eu caiacist...”



camera-retro icon Vezi galeria 2 poze

La cei 69 de ani, Radu Gheorghe e mai în formă ca niciodată, pe scenă sau dincolo de ea. Chiar şi în aceste vremuri de pandemie, marele actor nu şi-a pierdut umorul, continuă să jongleze cu acelaşi replici de calitate, să te poarte prin timp cu zâmbetul pe buze.

A trăit cu convingerea toată viaţa că Radu Gheorghe e unul singur, dar s-a înşelat. ŢAm avut surpriza, nici nu ştiu cum să o numesc... plăcută sau neplăcută, să aflu, în timp ce eu credeam că Radu Gheorghe e doar unul singur, şi eu sunt acela, că suntem. Ei bine, nu am avut ce să fac şi am căutat pe Internet să văd câţi de Radu Gheorghe există... şi sunt foarte mulţi, sunt mii. În vâltoarea vieţii, în Bucureşti, am întâlnit un poliţist, miliţian pe vremea aceea, şi chiar a uitat de ce mă oprise (eu trecusem pe galben la semafor) când m-a văzut. S-a bucurat şi el, m-am bucurat şi eu, că purtăm acelaşi nume. Un alt Radu Gheorghe era actor la Teatrul din Galaţi, am mai descoperit un Radu Gheorghe percuţionist şi excelent pictor de icoane... Chiar putem face o formaţie J alcătuită numai de Radu Gheorghe - orchestra simfonică Radu Gheorghe, formată numai din instrumentişti purtând acelaşi nume: Radu Gheorghe”, povesteşte artistul.

"Pentru mine, sărutul era şi rămâne un act intim, pe care nu îl filmezi"

Şansa de a juca în Grăbeşte-te încet, filmul ce va fi difuzat mâine, de la ora 21.10, la TVR 1, i-o datorează lui Geo Saizescu, cel care îi văzuse în spectacolele Teatrului Naţioanal şi „unde o cam făceam pe comicul, era certitudinea şi crezul meu artistic că sunt un actor de comedie. Dar foarte mulţi mă percepeau drept june prim, june prim comic, iar asta, cu nu sunt doar comic, ci mai sunt şi june prim, justificată prin faptul că eram tânăr... Ce mă încurca la june prim era faptul că, de cele mai multe ori, ca june prim, dai peste o jună primă în piesă sau în film, aşa cum mi s-a întâmplat şi în Grăbeşte-te încet... şi mai devreme sau mai târziu, trebuie să o pupi. Iar asta mă cam încurca, pentru că sărisem peste lecţia de la IATC cu pupatul.

Pentru mine, sărutul era şi rămâne un act intim, pe care nu îl filmezi şi nici într-un caz la anunţul: fiţi atenţi, acum!, iar eu mă pup la comandă cu domnişoara asta... sau cu doamna sau cu cine e necesar şi veniţi să vedeţi! Nu, nu veniţi să vedeţi nimic, deloc! Rămâneţi acasă unde sunteţi! Eu mă pup cu ea în parc sau acasă, sau într-un loc intim, în care ne exprimăm sentimentele de dragoste... Se spune că sărutul e o promisiune pentru mai mult! E, păi ce facem? Filmăm şi mai mult? Acesta a fost chinul meu ca actor în acea perioadă: să fiu socotit june prim şi asta pentru că, mai devreme sau mai târziu, trebuia să pup fata, partenera. Iar în acest film, partenera mea, Tania Filip, a trebuit să suporte sărutul meu, dar sper că ea a reuşit să se  transpună mai bine în pielea personajului... Deşi o iubeam în film, totul era perfect până la faza cu pupatul... Mi-a scos peri albi turnarea scenei! Din fericire, a fost doar un singur pupat şi, mă rog, poate câteva duble, şi oricum, în rolul globe-trotter-ului, o tăiam repede de acolo, plecam”, adaugă Radu Gheorghe.

A făcut sport toată viaţa, dar nu a urmat o carieră în domeniu, ci a ajuns actor. „Eu fiind din Tulcea, vă daţi seama că, vrând-nevrând, am avut o viaţă sportivă. Unchiul meu m-a aruncat în apă de când eram mic, el fiind lângă mine. Zice: „Acum, înoată!” „Ble-ble-ble-ble-ble!” - până la urmă, am înotat, de frică, de ne-frică, din prima zi. Am înotat şi, Dunărea fiind acolo, asta era, asta făceam, şi distracţia, şi sportul nostru de zi cu zi. La un pas, pe urmă, să mă apuc de caiac, pentru că, normal, când a venit vremea trecerii de la copil la băiet, începusem să mă uit după fetişcane şi cele mai drăguţe şi bine dezvoltate erau lipovencele care făceau caiac. Oricum, ele făceau caiac şi canoe de acasă, din Deltă, de unde veneau, aşa că m-am înscris la caiac, ca să pot să vorbesc şi eu cu ele. Şi iată-mă că am început să trag tare la caiac, ca să le ajung. Că astea ziceau „Bună, Gelu!” şi „La revedere!” şi plecau, parcă aveau motor. Auăleu! Păi ce, eu-s mai prost? Deşi eram mai mic decât ele, am tras până când mi-am făcut suficientă forţă să pot ţine pasul cu ele. Aşa că eram destul de bun. Dacă nu abordam cariera artistică, poate eram şi eu pe lângă Patzaichin – el canoist, eu caiacist. Dar n-a fost să fie aşa.

Am făcut şcoala de muzică din clasa I, la vioară, şi până la urmă nici vioară n-am făcut, că mi-a fost inoculat microbul teatrului şi zic: „Dom’le, încerc şi eu o dată. Dacă e, să nu trăiesc cu un cui în suflet că n-am încercat. Asta îmi place”. În definitiv – mi-am zis eu atunci, adolescent fiind – în teatru, poţi să foloseşti muzica, poate e un atu important să cunoşti şi un instrument, să poţi să cânţi, pe când în muzică nu te apuci să faci comedie acolo, la vioara a treia... să începi „da’ eu mai ştiu un banc, staţi, opriţi puţin Simfonia a V-a, ştiu eu una mai bună!””. Iar calculul lui, până la urmă, a funcţionat: „Cum-necum, i-am păcălit pe cei din comisie – comisia fiind Sanda Manu şi Octavian Cotescu, cei care m-au luat sub aripa lor ocrotitoare ca pedagogi, m-am dus la clasa Sanda Manu şi am jucat şi în clasa paralelă, Octavian Cotescu – aşa că am trecut uşor de la sport la muzică şi, până la urmă, la teatru, unde iată că mi-au folosit toate, şi pasiunea mea de sportiv, până acum”.