Drama neştiută a lui Nadine: "Bunica a luat decizia de a ne duce la casa de copii"
E una dintre cele mai puternice femei, iar acum are tăria să-şi confrunte şi să-şi accepte trecutul.
Nu este un subiect despre care Nadine Voindrouh să vorbească cu lejeritate, dar nici ceva pe care să încerce să-l ascundă undeva într-un ungher şi la care să nu mai umble niciodată. E, însă, o povestecare nu poate fi spusă fără lacrimi în ochi, fără să redeschizi răni şi fără să nu te întrebi cum ar fi fost dacă o bunică ar fi ales altfel. O poveste de viaţă din care Nadine speră că alţii pot învăţa.
„Tatăl meu era african şi mama româncă. Pe vremea lui Ceauşescu nu se puteau căsători, era un fel de concubinaj al comunismului. El a plecat în ţara lui, iar ea a rămas cu noi, doi copii negri şi fratele meu alb. Mama a murit tot din cauza sistemului, la un chiuretaj. Bunica a luat decizia de a ne duce la casa de copii. Pe fiecare ne-a dus în altă casă de copii din cauza vârstei. Cel mai traumatizant a fost în prima zi, când mi-au luat hainele de pe mine şi mi-au dat hainele căminului. Am simţit o cumplită umilinţă, furie, nesiguranţă", povestea Nadine, în 2013, în emisiunea "Sinteza zilei", de la Antena 3.
Deunăzi, povestea ei de viaţă a revenit în prim-plan, în contextul discuţiilor despre parteneriatul civil între persoanele de acelaşi sex, când Nadine a reacţionat într-un mesaj postat pe Facebook: "La 6 ani am fost instituţionalizată într-o casă de copii. Nimănui nu-i păsa dacă sunt bine sau nu, dacă mi-am făcut lecţiile sau nu, dacă am mâncat, dacă mi-e frică...", a povestit ea cu durere. "Aş fi dat orice să am părinţi homosexuali. Doi taţi sau două mame care să mă iubescă, să mă îmbrăţişeze, să-mi vorbească, să îşi dorească să mă cunoască, să mă protejeze de toate durerile pe care viaţă mi le-a adus, pentru simplul fapt că n-am fost învăţată diferenţa dintre bine şi rău, printre altele. Altfel ar fi fost viaţa mea", crede ea.
“Aveam şase ani. Ajunsesem într-o casă de copii, dusă de mănuţă de bunica mea. Singură şi tristă, imaginam cu ochii minţii tot ceea ce trăiesc astăzi: o familie, o casă mare şi frumoasă, o viaţă prosperă, trăită în siguranţă şi în armonie. La 6 ani, acesta era universul meu. Cumva, copilul care am fost nu doar că imagina, ci l-am trimis în timp şi spaţiu, unde a creat o realitate cu care eu aveam să mă întâlnesc peste 34 de ani. Tot ceea ce am vizualizat la şase ani s-a întâmplat până la împlinirea vârstei de 40. Nu am stat pe margine, iar visul a activat în mine curajul. Mi-a dat resurse despre care nu ştiam că le am. Cumva, am ştiut să fac multe lucruri pe care nu credeam că sunt în stare să le fac. Imaginaţia mi-a exteriorizat lumea, fără să am termeni de comparaţie. Nu ştiam ce înseamnă să ai haine pe care să le schimbi, o casă, să te îngrijească o mamă sau un tată, ce înseamnă ritualurile de viaţă pe care părinţii le fac cu copii lor. Dreamboard-urile mi-au dat o stabilitate la nivel conştient, dar şi inconştient. Mi-au mobilat lumea”, povesteşte Nadine într-un interviu pentru www.cariereonline.ro.
"Am o viaţă bună, dar când închid ochii aş vrea să nu-mi amintesc lucruri pe care le-am văzut, le-am trăit, le-am simţit, le-am făcut... Orfanii ar trebui să aibe ultimul cuvânt dacă homosexualii le pot fi părinţi, nu cei care nu au habar ce înseamnă să ţi se pară mai uşor să-ţi iei zilele, decât să trăieşti nedorit de nimeni... Scriu cu multă durere, mă surprinde cât de afectată sunt. Atâţia alţii au decis pentru mine şi mi-au transformat viata în ce a fost nevoie pentru ei, nu pentru mine, iar pentru asta şi mai mulţi ani a trebuit să muncesc pentru a curăţa mizeria lăsată de aceştia în mintea mea, în sufletul meu", s-a destăinuit ea pe contul ei de socializare.
De doi ani încoace, Nadine a venit în sprijinul multor tineri aflaţi în situaţii de risc, prin intermediul unor workshop-uri desfăşurate sub titulatura Dreamboard - o metodă pe care o aplică prin ONG-ul său, Do Good, în diverse şcoli.
„Am văzut că visurile lor sunt extrem de puternice. Nu vedeau nici o piedică, spre deosebire de adulţii care râmân blocaţi, iar visurile nu li se îndeplinesc. Copiii, conştienţi de sărăcie, ştiu că într-un fel sau altul o să le iasă - dacă sunt cuminţi şi se duc la şcoală. De multe ori mi s-a întâmplat să mă retrag într-un colţ al clasei şi să plâng. Copiii umplu bănci întregi de visuri, de planuri cu ei. Este nedrept să ai o singură şansă la această viaţă şi să o trăieşti ca o amibă, să nu trăieşti total această evoluţie. Noi vom fi mai bine ca omenire atunci când toţi oamenii vor trăi în armonie. Pentru asta însă, trebuie să fim educaţi. Dacă fiecare, la nivel de individ, ar face chiar şi un gest de o secundă, în mii de ani se va ajunge undeva. Eu am ales să îmi trăiesc viaţa aşa cum mi-ar plăcea să fie această lume”, mai declară fosta prezentatoare de la "Vorbeşte lumea".
