Interviu

Interviu Sandra Izbaşa: „Dacă m-aş fi jucat în faţa blocului, nu eram aici“

Interviu Sandra Izbaşa: „Dacă m-aş fi jucat în faţa blocului, nu eram aici“

Zâmbind nu doar pe podium, dar şi din postura de fostă mare gimnastă, Sandra răspunde întrebărilor pe care viaţa continuă să le pună.

E ceva impresionant la gimnaste. E ceva în felul unui copil de a fi, de a putea munci 10 ani pentru câteva minute. Câteva detalii sincronizate greşit şi totul rămâne în zadar. Sandra Izbaşa e cea cu steagul României deasupra celui al Americii şi al Rusiei. Mi-a povestit cum se încuraja înainte de a intra în sală: „Vorbeam cu mama la telefon şi-mi spunea să-mi prezint marfa cea mai bună şi la mine în minte asta era: trebuie să le arăt tuturor ce am învă­ţat“. Rămânem miraţi în faţa ei. Cu ea s-a cam terminat, deocamdată, gimnastica României. Deci Sandra Izbaşa, despre cum arată succesul şi viaţa de după.

Ce ţi-a fost cel mai greu când ai renunţat la gimnastică?

Sandra Nu cred că mi-a fost greu când am renunţat. M-am gândit mult şi am luat această decizie în favoarea mea.

Dor de gimnastică ţi-a fost? Dor de dorinţa de a câştiga ţi-a fost?

Nu, pentru că ştiam că n-am să fac sport de înaltă performanţă toată viaţa. Nu mi-a fost greu. Sunt un om care ia decizii hotărâte şi nu cred că mi-a fost greu în ceva. Decizia de a renunţa a fost una bună, de care nu-mi pare rău.

izbasa
Sandra Izbaşa

Te întreb altfel: de ce ţi-e dor din perioada în care erai gimnastă?

De antrenori, de colege, de întreg colectivul.

Foarte controversaţi antrenorii, după cartea scrisă de o colegă dintre ale tale. Mă refer la domnul Octavian Bellu şi la doamna Mariana Bitang.

E un subiect pe care nu vreau să-l comentez.

Din faptul că-ţi aduci aminte cu plăcere despre ei e ca şi cum te-ai situa de partea cealaltă a problemei.

Nu, pur şi simplu eu am altă poveste. Îmi place să povestesc ce am trăit eu, nu ceea ce au povestit alţii că au trăit.

Se povesteşte că e un tip de dramatism în devenirea unei gimnaste. Face parte asta şi din povestea ta?

La mine povestea e frumoasă şi începe cu vârsta de patru ani, la clubul Steaua. La 12 ani am plecat către lot. Am o poveste frumoasă. Au fost sacrificii.

Ţi-ai sacrificat copilăria?

Nu. Eu am avut o altfel de copilărie. A fost o copilă­rie interesantă. Am ce povesti. De aceea îmi iei inter­viu. Dacă m-aş fi jucat în faţa blocului, nu eram acum aici, dând acest interviu.

Dar ţi-a lipsit ceva în copilărie?

Nu, am conştientizat că asta este meseria mea. Am luat-o ca pe un serviciu la care merg.

izbasa 3

Ai fost un copil foarte matur. Şi, paradoxal, îmi pari un om amuzant.

Păi, sunt. Îmi place să binedispun oamenii din jurul meu. Dar când e vorba despre muncă sunt mai serioasă, pentru că ştiu prin ce am trecut şi-mi place să ofer un exemplu pozitiv celor care urmează. Că nu e uşor, dar dacă-l faci din plăcere devine uşor.

Un om ca tine, cu atâtea calităţi trebuie să aibă în compensaţie un mare defect.

Defectele le las să le găsească ceilalţi.

Probabil eşti colerică. Probabil izbucneşti nervos la un moment dat. Ceva trebuie să te umanizeze.

Am destulă răbdare, în general, cu oamenii mai puţin politicoşi cu mine. Sau cu cei care nu mă recunosc şi-mi vorbesc într-un fel.

Iată un prim defect. Te enervează când nu eşti recunoscută ca fiind Sandra Izbaşa?

Nu, altceva spuneam. Mă enervează cum mă tratează unii până află cine sunt, moment în care îşi schimbă com­portamentul. Asta n-ar trebui să se întâmple. Ar trebui să ne comportăm frumos, indiferent dacă avem în faţă oa­meni cunoscuţi sau nu. Asta voiam să scot în evidenţă.

Pe drumul acesta, ai avut şi momente în care ţi s-a părut că nu-ţi iese?

Au fost şi momente în care mi-am dorit să renunţ. Simţeam că nu reuşesc să progresez. Atunci interveneau părinţii şi-mi spuneau ce am făcut bine şi ce nu şi de ce trebuie să rămân.

Zi-mi un lucru pe care ţi l-au zis ai tăi şi ţi-a rămas în minte.

Mi-au spus să nu renunţ când îmi este greu. Dacă vreau să renunţ, s-o fac atunci când îmi este bine.

Asta e foarte bună.

(râde) Deja ţi-am schimbat viaţa, nu?

Şi aşa ai ajuns la momentul acela spectaculos la Olimpiadă, cu steagul României şi, sub el, cel al Americii şi cel al Rusiei.

Da, şi în 2008 deasupra a două steaguri ale Americii. Este un moment greu de descris.

izbasa 2

La ce te gândeai în timpul imnului?

La munca mea, care era încununată de acest succes.

Nu cred că la asta te gândeai atunci.

Ba da. Mă gândeam că i-am făcut mândri pe părinţii mei şi pe cei din echipa cu care mă pregăteam.

Te gândeai la părinţii tăi?

Era cu virgulă, lasă-mă să zic. Mă gândeam la părinţii mei, mă bucuram de realizare şi mă gândeam şi la românii care mă urmăreau atunci.

Nu cred că te gândeai la mine atunci.

Nu personal, dar fiind român mă gândeam şi la tine. Dura puţin imnul. Mi-aş fi dorit să du­reze măcar o zi. Într-un minut se intonează, faci cu mâna publicului şi te dai jos.

Şi asta a fost tot.

Şi cam asta a fost tot.

Se zice despre Nadia Comăneci că, după Montréal, când şi-a conştientizat succesul, a căzut de pe bârnă. Tu-ţi conştientizai succesul? Îţi dădeai seama ce ţi se întâmplă?

Nu. N-am conştientizat succesul nici după ce am luat medalia de aur de la sol, la Beijing. Cu toate că mă felicitau toţi, am avut parte de antrenori care au ştiut să ne tempereze. Şi părinţii au contribuit la lucrul acesta. Majori­tatea timpului disponibil mi-l petreceam cu părinţii la telefon.

Când plecai către sala de competiţii, dinspre satul olimpic, ce obiceiuri aveai?

Ascultam muzică la căşti şi mă concen­tram la tot ce am făcut de-a lungul anilor. Mă motivam cu coloane sonore din filme. Hans Zimmer, coloana sonoră din Batman, coloana sonoră a filmului Gladiatorul. Îmi vizualizam exerciţiile şi atunci când ajungeam în sală in­tram hotărâtă, că ştiam ce am de făcut.

Cum eşti acum şi nu erai atunci?

Mi-am promis după prima medalie de aur să nu mă schimb. Să rămân acelaşi om care am fost la început. Cred că aşa am şi rămas.

Momentul cel mai frumos l-am identificat. Era pe podium. Care e cel mai greu?

Despărţirea de familie. Sunt singurul copil şi sunt ataşată mult de părinţii mei.

Când ai zis „despărţirea“ mă gândeam că-mi zici de vreun băiat.

La 12 ani nu aveam prieten. Am avut un prie­ten destul de târziu. Eram focusată pe ceea ce trebuia să fac. Şi, ai să râzi, la început îmi plă­cea să bat băieţii, nu să petrec timpul cu ei.

Am reţinut din ce mi-ai spus că eşti departe de familie, că vorbeai mult la telefon cu părinţii.

Da, doar că la început nu aveam telefon şi atunci vorbeam mult prin scrisori.

Le mai ai?

Unele da, altele nu. Acum zâmbesc când mă uit la ele. Le puneam abţibilduri. Colecţionam abţibilduri, aveam peste 6.000.

Care e gustul succesului, Sandra? Cum se simte succesul?

Nu-l simţi, nici măcar la luni distanţă. Mi se părea că ceea ce am realizat mi se cuvenea.

În 2016 ai renunţat oficial la gimnastică. Trei ani de când n-ai mai concurat. Ce s-a schimbat în viaţa ta de atunci?

După ce m-am retras, mi-am luat câteva luni să-mi adun gândurile să mă hotărăsc ce aş vrea să fac de acum. Am o grupă de copii pe care-i antrenez, între timp am făcut şi o şcoală de actorie. Am făcut cursuri de televiziune şi îmi doresc să am cât mai multe ocazii să perfecţionez ce am învăţat acolo.

izbasa 4

Vrei să fii actriţă?

Mai am până acolo, dar îmi propun. Să vedem dacă reuşesc. Deocamdată şcoala am făcut-o pentru dezvoltare personală.

Dar nu vrei să te opreşti?

Dacă am construit până la 26 de ani, de acum nu mai construiesc nimic?

Trebuie să te mai şi bucuri de ce-ai făcut, să vezi priveliştea.

Sunt o fire activă. Îmi place să nu stau degea­ba.

Trebuie să-ţi construieşti viaţa personală, nu? Până acum ai bătut băieţii.

A fost o perioadă frumoasă din viaţa mea, dar merg mai departe. Aşa mi-am propus, familia mai târziu, am 26 de ani, sunt tânără.

Dacă aş fi în locul tău…

Te-ai muta în Maldive, nu? M-aş plictisi. Să văd aceeaşi privelişte în fiecare zi? Aş deveni monotonă.

Zi-mi un loc în care ai fost cel mai fericită.

Acasă, alături de familie. Acolo sunt cea mai fericită.

Ce fericit aş fi să am o fată ca tine.

Trebuie multă investiţie să ai un copil ca mine. Părinţii mei au făcut o mare investiţie în mine. Acum sunt mândri, dar n-a fost uşor.

Dacă aş fi părintele tău mi s-ar părea că nu e nimeni potrivit pentru o fată ca a mea.

E potrivit acela care mă iubeşte, mă res­pectă şi reuşeşte să construiască ceva îm­preună cu mine. Acela e cel mai potrivit om. Acum, dacă ai fi părinte, nu poţi să găseşti bărbatul perfect. Se poate ca fata să nu se simtă bine cu acea persoană perfectă. Se poate să existe un bărbat perfect, dar în vi­ziunea ei.

Asta caut eu la tine de jumătate de oră?

Ce? Imperfecţiuni? Probabil că am, dar nu le scot în evidenţă. În continuare încerc să le ofer oamenilor ce am mai bun.

Foto: Sorin Stana, Make-up: Gabriela Furcelea/ www.abacademy.ro, hairstyle: oana buzdugan/gett'S ARTISTIC TEAM; vestimentaţie: styland, MARC JACOBS/MAGAZIN SPORT COUTURE, LIU JO, JUICY COUTURE/MAGAZIN COLLECTIVE; MULŢUMIM PENTRU SPRIJIN INFUSION bistro, STR. TOMA CARAGIU NR. 3, Bucureşti.

Modifică Setările